Înainte să ne răspundă la câteva întrebări, ne-a cerut să-i recomandăm un derbi din Romania pentru că, ne-a zis, de mult vreau să sar în ţara lui Dracula. I-am propus o şedinţă a Parlamentului, dar ne-a mărturisit că îi este teamă. A ocolit întrebarea despre şcolile prin care a trecut, dar ne-a zis cu ce se ocupă părinţii săi.

Actualizare 13 ianuarie:  Pus în temă cu cazul Sobaru, Jimmy Jump a comentat uluit şi admirativ: Ce nebuni sunt cei care sar în România!

- Orice carieră are un început. Cum a fost la tine?
- Eu de mic mă strecuram în cinematografe şi în alte locuri publice importante.

- Care a fost prima ta aventură de invadator al evenimentelor publice?
- S-a întâmplat în 2000, la o gală a premiilor cinematografice Goya. A fost foarte distractiv. M-am strecurat prin parcare, împreună cu fiul unui faimos regizor spaniol.

- Ai început la un moment dat să câştigi bani din asta?
- Niciodată nu am primit bani pentru o invazie. Am avut doar probleme cu amenzile. Mă ruinează, dar îmi place “să sar” şi să fiu faimos.

- După ce criterii îţi alegi evenimentele la care “sari”?
- După importanţă. Să le vadă multă lume, să apară pe cât mai multe televiziuni.

- Câteodată se ştie de intenţiile tale, ca în cazul Eurovisionului de anul acesta. Întotdeauna premeditezi “salturile” sau ai şi acţiuni spontane?
- Mă gândesc dinainte, dar de obicei nu le anunţ. Când fanii îmi cer “să sar” într-un loc sau altul şi mă hotărăsc să o fac, ofer nişte piste, dar pentru cine ştie să le citească, pe Facebook sau pe site-ul meu, deoarece şi serviciul de securitate al evenimentului poate fi cu ochii pe mine, cum se va întâmpla la “El Clasico” (Barcelona-Real Madrid n.n.) care anul acesta e pe 29 noiembrie.

- Spui că nu o faci pentru bani. Am văzut că la nişte salturi ai defilat cu mesaje independentiste, pentru Catalonia, sau de susţinere a Tibetului. Ce
altceva te mai împinge “să sari”?
- Motivul cel mai important este libertatea pe care o simt în acele secunde, în care sar peste regulile şi barierele existente la marile evenimente din sport, modă sau muzică. E adevărat că au fost momentele de care spui, dar vreau să ştie că săriturile mele sunt pentru distracţie, nu au scop politic.

- Şi nu te-ai gândit niciodată să faci bani din sărituri, cum le numeşti tu?
- Mi-ar plăcea ca într-o bună zi să fiu şi eu patron, dar în momentul ăsta emoţia şi inima decid înaintea calculului şi banilor.

- Te-ai gândit să intri şi la alt fel de evenimente, bunăoară la unul politic, la un congres, într-un parlament?
- Ar fi frumos, dar politica şi biserica au destulă putere şi pot chiar să mă omoare. Mă tem puţin “să sar” la Papă, la Rege (Juan Carlos al Spaniei n.n.) sau la Obama.

- Atunci cum faci rost de bani pentru a-ţi plăti amenzile? Ca să nu mai spunem de cheltuielile pentru transport şi cazare, pe unde te duci. Ai, printre altele, o amendă de 60 de mii de euro. Pentru “prestaţia” de la Eurovision ai avut de dat aprope două mii de euro. Ai evaluat care este suma tuturor amenzilor pe care le-ai primit? Se spunea într-un articol dintr-un ziar spaniol că ai un prieten sponsor. De când te ajută cu bani?
- Nu am nici sponsor, nici impresar, iar respectivul m-a ajutat doar sporadic. Am primit bani doar pentru interviuri şi pentru apariţii televizate. În călătoriile mele mă ajută multă lume şi pentru asta le mulţumesc. Ei să ştie că Jimmy Jump is free!!!

- Până să devii El Saltador ai fost agent imobiliar. De ce ai renunţat?
- Pur şi simplu nu mă simţeam bine făcând asta. Am vrut să-i dedic timp personajului Jimmy Jump, să mă simt liber şi să-mi pot face planuri fără constrângeri.

- Din călătoriile tale ce amintiri ai cu fetele care au vrut să te cunoască mai bine?
- Ce să povestesc? Am avut parte de multe faze nebune, dar cel mai bine ţin minte ce s-a întâmplat în Liverpool. Am fost în celebrul club The Cavern, unde am cunoscut o tipă. A reuşit să mă îmbete chiar înainte de a intra pe teren la semifinala Champions League dintre Liverpool-Chelsea.

- Ca suporter al Barcelonei, de ce crezi că echipa are câteva rezultate slabe sezonul ăsta, înfrângere cu Hércules Alicante şi egal cu Mallorca, ambele în meciuri jucate acasă?
- Nu ştiu, dar îi văd că sunt un pic vlăguiţi. (discuţia a fost înainte de victoria cu 5-0 în faţa lui Real Madrid n.n.)

- Mai zi-mi cui vrei să-i mai pui barretina.
- Banditului de Mourinho. Sunt mulţi care i-o coc, nu doar eu. Tipul naşte multă ură.

- Cu ce se ocupă părinţii tăi, Jimmy?
- Părinţii mei sunt pensionari.

Am publicat interviul în numărul din luna decembrie al revistei FHM.

Şi o intrare regizată la o televiziune din Ungaria, invitat după “atacul” de la meciul Ujpest-Ferencvaros (11 sept.2010).

Totuşi, mai voiam să aflăm câteva chestiuni despre viaţa fostului vocal de la Cargo aşa că l-am abordat, iar el ne-a răspuns. Unele întrebări ne-au fost propuse de diseara.ro şi le-am marcat ca atare.

putinaemotie.ro: Am aflat că mai ai un copil. Când s-a întâmplat?
Ovidiu Ioncu – Kempes: Da, de aproape trei luni am şi un băieţel. S-a născut pe 18 iunie şi îl cheamă Arriel.

putinaemotie.ro: Ovidiu, o să trec la muzică. Am întrebat mai multă lume ce ar vrea să ştie despre tine. Cam toţi vor să afle dacă e vreo şansă să mai cânţi pe o scenă din România. Şi dacă da, de ce ar depinde?
O.I.-K.: O şansă întotdeauna există, există şi acum, dar aş vrea să dau amănuntele la momentul potrivit.

putinaemotie.ro: Un minim vrei să zici acum acum legat de asta?
O.I.-K.: Nu.

putinaemotie.ro: Ce vrei să realizezi acolo, acum când, spuneai în discuţia anterioară, nu mai există problemele materiale pe care le aveai în ţară. Eşti orientat spre copii, spre familie, să faci ceva anume pentru tine?
O.I.-K: Pot spune că am tot ce-mi trebuie pentru o viaţă confortabilă aşa că tot ce fac este pentru copii. Am şi ceva proiecte personale, că probabil aici voiai să ajungi, dar, aşa cum am spus, e prea devreme pentru amănunte.

putinaemotie.ro/diseară.ro: Tot în taclaua de anul trecut te întrebasem dacă mai cânţi. Ai spus la mişto că în baie. Revin: ai mai cântat în faţa unei audienţe mai mari decât familia ta?
O.I.-K.: Sincer, nu am mai cântat nici în faţa alor mei. Dar asta cu cântatul e ca mersul pe bicicletă: nu uiţi niciodată.

putinaemotie.ro: Bun, atunci de ce nu o mai faci?
O.I.-K.: Să zicem că tot cântatul meu acum se rezumă la acompaniatul CD player-ului, în timp ce conduc. Pentru ceva mai elaborat nu am nici timpul şi nici mediul necesare, la momentul acesta.

putinaemotie.ro: Ai drepturi asupra unor piese din repertoriul pe care l-ai interpretat în Cargo?
O.I.-K.: Chiar nu ştiu să-ţi răspund la întrebarea asta. Primesc ceva bănuţi de la CREDIDAM, într-un cont din România, dar nici măcar nu ştiu cât.

putinaemotie.ro: De curând, un concert Cargo la Bucureşti a fost promovat pe un radio folosindu-se vocea ta…
O.I.-K.: Ştiu de asta. Mă lasă rece, deşi ar putea face subiectul unui proces civil. Mi s-a spus, dar nu m-a interesat cine şi de ce a făcut-o.

putinaemotie.ro: În presa de aici au apărut recent informaţii despre bande de români şi de bulgari care fură din bancomante în Australia. Vă afectează astfel de ştiri?
O.I.-K.: În niciun fel pentru că aici eşti apreciat după ce faci, nu după origine.

putinaemotie.ro: Interacţionezi mai bine cu românii sau cu australienii?
O.I.-K.: Sunt foarte puţini români cu care vin în contact aici şi poate că este mai bine aşa. Cu australienii mă înţeleg foarte bine şi nu numai cu ei, având în vedere că aici găseşti toate naţiiile globului. Nici măcar cu reprezentanţii consulatului sau ambasadei române nu am interacţionat în vreun moment.

putinaemotie.ro/diseară.ro: La ce concerte ai mai fost, în afară de ce-mi spuneai, adică Maiden şi Ozzy?
O.I.-K.: Judas Priest.

putinaemotie.ro/diseara.ro: Pomenesc din nou discuţia de anul trecut, la finalul căreia ziceai că vrei un Harley. Ţi l-ai luat?
O.I.-K.: Da, vorbeam de Harley. L-am luat, dar lâncezeşte în garaj. Nu prea am timp de bătut kilometri. E mai mult un hobby şi a fost un vis al meu pe care trebuia să mi-l îndeplinesc.

putinaemotie.ro: Şi vreun plan de venit în ţară ai?
O.I.-K.: Foarte posibil şi poate curând. Atât pot spune.

Printre altele, play-back-ul a trebuit să fie inventat – şi nu numai pentru muzică, dar şi pentru cuvânt -, pentru că, altfel, am fi văzut şi astăzi ecranizări din Al.Dumas-fiul, filme în care, alături de spada lui Athos şi de dantelele demoazelelor ar fi fost obligatoriu să observăm şi… microfonul…
Aşa s-a născut play-back-ul, dintr-o necesitate vie… S-a întâmplat ca ideea să fie preluată succesiv şi de disc, şi de banda de magnetofon… În play-back, nu se întrevede nimic rău; negativ (sic!) este că în emisiunile “pe viu”, cântăreţii noştri nu mai cunosc decât piesele din programul lor restrâns…

Exista totuși o problemă, adaugă autorul: Nu vi s-a părut curios să vedeţi cum un public realmente cucerit într-un spectacol la Sala Mare a Palatului sau la Studioul de concerte de la Radioteleviziune cere insistent reapariţia vedetei preferate; aceasta revine dar tot cu aceeaşi melodie?

În următorul capitol, printre alte interviuri, este şi unul cu dirijorul şi compozitorul Sile Dinicu (1919-1993). Muzicianul vede altfel lucrurile:

Pe vremuri, se făcea o distincţie: era cântăreţ cel ce apărea la teatru, pe o scenă. Cel ce apărea la restaurante nu era cântăreţ, ci “dizeur“. El nu cânta cântecele, el “le spunea” (de la franţuzescul “dire”). Succesul cântăreţului bisat astăzi nu mai este al său, ci al cântecului, şi putem să ne dăm seama de aceasta cunoscând că şi vedetele noastre, mult bisate astăzi, de fapt “spun” cântecele (vorbim despre începutul anilor 70 n.a.)…
Am putut să văd cum, încetul cu încetul, microfonul a scos din rol vedeta autentică. Până la apariţia acestui instrument se cânta, bineînţeles, fără microfon, ceea ce însemna că, pentru a fi vedetă, trebuia neapărat să ai voce.. Îmi amintesc de o vedetă de altădată, de Zavaidoc, zis “Gură de aur”… Apoi îmi vine în minte numele lui Cristian Vasile, cel care prin 1937-1940 se producea prin restaurante, la teatru, la “Cărăbuş”, la “Gioconda”…
Astăzi, microfonul, banda de magnetofon, şi celelalte fac totul. La televiziune, solistul este imprimat pe bandă… Solistul realizează un aşa-numit play-back, pe englezeşte, “cântat înapoi”, “cântat după” – banda sonoră contrafăcută, jocul vizual contrafăcut şi el. Unde este atunci adevărul? A existat o epocă a strălucirii vocilor, astăzi microfonul îşi asumă primul loc…

P.S. Deoarece a fost pomenit Cristian Vasile, ne amintim că povestea sa cu “frumoasa Zaraza” este o ficţiune a lui Mircea Cărtărescu, după cum scriitorul o spune în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli: Împreună cu câţiva prieteni ne-am amuzat să scriem melodrame de toate felurile. Zaraza s-a născut la confluenţa dintre Borges şi Cristian Vasile, ca o simplă joacă literară.

- În 2003, în Constanța, a început construcția unui pavilion expozitional, la intrarea in Mamaia, pe bani de la Uniunea Europeană.

- În 2004, la conducerea Consiliului Județean Constanța, a venit Nicușor Constantinescu, tovarășul lui Mazăre în sfeterisirea fondurilor publice.

- Într-o zi, Nicușor Constatinescu a decis să oprească lucrările.

Nicuşor, trezit de constănţenii care n-au găsit să se zgâiască decât la un şofer rupt de beat şi adormit la volanul maşinii, în intersecţia bulevardelor Tomis şi Mamaia. Foto după imaginile difuzate de Realitatea tv, pe 27 octombrie 2006.

- Atunci când se ia o asemenea decizie pe banii UE, cineva trebuie să returneze fondurile respective.

- Banii au fost dați înapoi la UE de către Guvernul României. E vorba de circa 2 milioane de euro.

- Un control al Ministerului Integrării Europene, la începutul lui 2007, a decis că toată cheltuiala trebuie imputată Consiliului Județean Constanţa, al cărui conducător, Nicușor Contantinescu, a luat decizia opririi lucrărilor efectuate pe bani europeni.

- În urma unor solicitări pe care le-am facut Fiscului din Constanța (care trebuia să execute Consiliul Județean), am primit răspunsul că instituția condusă de Nicușor a plătit prin două ordine de plată (OP), în august 2008.

- Ulterior, ni s-a comunicat că cele două acte nu sunt OP-uri, ci dispoziții de compensare. Deci Consiliul Județean nu a plătit prejudiciul propriu-zis, ci a achitat pe altă parte. În mod legal, se poate, dar situaţia se poate caracteriza drept foarte ciudată.

In ce scop?
Dacă instituția în cauză (Consilul Județean) ar fi plătit paguba direct, aceasta i-ar fi fost imputată foarte ușor lui Nicusor Constantinescu, din cauza căruia au fost pierdute fondurile europene. Cu alte cuvinte, orice om putea sa spună: C.J. a plătit două milioane de euro pentru moftul lui Nicușor Constantinescu. Deci N.C. trebuie să achite paguba. Așa însă, cel poreclit “Trezește-te Nicule” (de când, beat-mort, a adormit la volanul maşinii) este, cel puțin teoretic, pus la adapost.

Concluzie
Plătitorul celor vreo 80 de miliarde de lei vechi (au fost si niște penalizări de întârzieri pe care nu le mai socotim) rămâne Consiliul Județean Constanța, deci banul a fost scos din buzunarul contribuabilului constănțean. Limpede ca lumina zilei. Nicușor Constantinescu, cel care a risipit acești bani, nu a scos un leu din propriul buzunar, așa cum ar fi trebuit.

Ramane de văzut…
dacă a fost reală plata prin dispoziția de compensare.

Actualizare, 3 septembrie
Am sesizat D.N.A., iar în răspunsul primit la sfârşitul lunii august ni se spune că acest caz a fost preluat de Serviciul Judeţean Anticorupţie Constanţa.