La Washington: "Este timpul să se deschidă arhivele"... Deasupra uşii, portretul lui Nixon, personajul central al afacerii Watergate.

La Pentagon, cartierul general al armatei SUA: "Noi deschidem guvernele."

La Kremlin: "Cuib pentru minciuni" şi "Wikileaks. Ocrotim adevărul"

Wikileaks în graffiti, pe Marele Zid Chinezesc: "Big Brother supraveghează. Şi noi"

Julian Assange, fondatorul Wikileaks: Orice organizaţie stă pe un munte de secrete."

"Informaţia se vrea liberă"

Justiţia este acum în mâinile tale.

"Sursa anonimă... Sinonimă cu libertatea cuvântului"

Imaginile sunt semnate “Agents of Chaos” şi se pot descărca în format de wallpaper de aici.

Cum în anii comunismului existau centre de colectare a sticlelor şi borcanelor, cineva s-a gândit cum să facă rost, mergând pe la casele oamenilor, de recipientele cu pricina. Ei erau “vânzătorii de aer”. Chiar şi cu o inadvertenţă temporală - eternul Ilie Dobre comentează un meci de fotbal în care este pomenit numele fostului stelist Victoraş Iacob, încă în activitate, născut în 1980 -, povestea este singura din această a doua parte care îşi justifică eticheta de legendă urbană.

Mitul şoferului de găini este mai degrabă din ciclul B.D. la munte şi la mare, iar “curcanul zburător” nu doar că iese din definiţia folclorului citadin – căci subţirimea istoriei nu pare să-şi justifice colportarea -, ci şi din timpul Epocii de aur pentru că, aşa cum spunea regizorul la conferinţa de presă, lucrurile se petrec la începutul anilor `90. Tot la întâlnirea cu presa, în felul său agreabil, Cristian Mungiu a insistat să afirme că, odată cu 4,3,2 şi cu Amintiri din Epoca de aur, ar cam vrea să ia distanţă de ciclul poveştilor din comunism.

Luat separat, fiecare scurt-metraj cere atenţie, dar puse laolaltă derutează spectatorul, cel puţin în această a doua parte realizat de Mungiu împreună cu alţi patru regizori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu.

Despre prima parte a producţiei am scris aici.

Olimpia Melinte

Într-o canisă mizeră dintr-un sat mehedinţean, familia lui Avram (Valentin Popescu) creşte câini agresivi pe care vrea să-i vândă italienilor preocupaţi să-şi protejeze locuinţele de imigranţi. În rudimentul de obşte organizat patriarhal, rudenia dintre cele patru personaje – bărbatul, nevasta sa (Magdalena Cernat), fiul (Liviu Pintileasa) şi nora (Olimpia Melinte) – este neînsemnată în comparaţie cu legătura laborală dezvoltată între ei. Trăiesc împreună doar pentru că aşa le este mai uşor să supravieţuiască şi, prin urmare, nici etica relaţiilor nu are prea multe în comun cu felul de a se raporta unul la altul al membrilor unei familii. Apare firesc ca socrul să facă sex cu nora, pe care o hărţuieşte sub ochii soţului ei, şi nici măcar problemele apărute după oploşirea în apropiere a unei şatre nu sudează afectiv lumea lui Avram, ci, dimpotrivă, fiecare se gândeşte doar la căpătuială şi la evadare.

Cele ce plutesc ia distanţă de filmele româneşti ale ultimilor ani, care parcă nu mai abandonează reţeta clişeului de limbaj. Mircea Daneliuc nu şi-a propus să facă publicul să râdă din schimburi de replici şi nici nu a căutat să dea senzaţia de cine-verité. A construit nişte personaje şi o situaţie pe care le-a pus într-un decor restrâns – practic totul se întâmplă în canisă şi în apropierea ei, pe malul Dunării. Povestea este astfel conturată încât lasă impresia că scenariul putea la fel de bine să fie adus pe scena unui teatru. Nu în ultimul rând, filmul este altfel şi datorită unui sonor foarte bun, puţin întâlnit în producţiile autohtone.

Dacă Mircea Daneliuc este unul dintre cei care au adus la noi, prin Probă de microfon, limbajul autentic cotidian, cu accentul pus pe stereotipurile de exprimare şi de gândire ale omului de pe stradă, tot el, odată cu Cele ce plutesc, ajută la evacuarea acestui gen exploatat în exces. Filmele româneşti care se vor face de acum încolo pe reţeta cinematografică din tranziţie vor fi probabil primite ca nişte pastişe depăşite.

Regizorul ne-a răspuns aici câtorva întrebări despre acest cel mai recent film al său.

Valentin Popescu

Nicodim Ungureanu (stânga) şi Liviu Pintileasa (centru)

Monica Bârlădeanu, interpreta Francescăi, şi regizorul Bobby Păunescu

Francesca, o tânără pedagogă, vrea să plece la muncă în Italia. Problemele de care se loveşte sunt obţinerea banilor şi prejudecăţile despre prejudecăţile italienilor faţă de români. Adică începând cu propriii părinţi i se spune cât de riscant este pasul pe care vrea să-l facă mergând singură într-o ţară în care românii ar fi discriminaţi şi chiar arestaţi pe străzi, fie şi numai pentru obârşia lor. Lucrurile ar fi avut un curs previzibil dacă iubitul Francescăi nu ar fi intrat într-o afacere cu nişte cămătari, ceea ce duce la intersectarea a două medii care altminteri nu ar fi avut nimic în comun: cel al unei familii obişnuite, de condiţie medie şi cel al unor interlopi fără scrupule. Ciocnirea provoacă întreaga tensiune a filmului şi devine dramatică prin vulnerabilitatea pe care o arată norodul cu carte de muncă când este vizitat de lumea infracţională.

Deşi probabil pelicula va fi ţinută minte doar prin replica cu “târfa de Mussolini” şi poate prin debutul într-un rol principal al Monicăi Bârlădeanu, sunt câteva gesturi şi situaţii din cotidian aduse dibaci de regizor pe ecran. Nu atât de multe încât să facă din Francesca evenimentul anului, ca în autoelogiul lansat la întâlnirea cu presa, dar pentru că au fost puse într-un ansamblu corent, filmul nu va fi uitat când se va vorbi despre realizările cinematografice din această perioadă.

În alte roluri apar Doru Boguţă – iubitul Francescăi (a jucat şi în Întâlniri încrucişate), Luminiţa Gheorghiu (asistenta de pe ambulanţă în Moartea domnului Lăzărescu), Doru Ana şi scenograful Mihai Dorobanţu, în rol de individ dubios fără cusur. Producător al filmului a fost Cristi Puiu, care s-a arătat mulţumit că Bobby Păunescu şi Monica Bârlădeanu nu şi-au distrus reciproc carierele şi au rămas un cuplu şi după încheierea filmărilor.

Am mai remarcat product placement-urile din afacerile fraţilor Păunescu – b1 TV şi hotelul Inter, fără însă ca cineva din film să citească Curierul Naţional -  şi mapa de presă impecabilă oferită cu sprijinul sponsorului Intesa SanPaolo Bank, şi nu al Bancorex-ului, cum poate s-ar fi aşteptat unii.

La sfârşit, chiar îţi vine să te bucuri. Dac-o ţine tot aşa, Păunescu cel mic va fi un câştig pentru cultură şi un megaevazionist mai puţin pentru buget.

Calitatea prin care se încearcă promovarea producţiei este umorul: Mungiu promite în interviuri că oricine vine la film va râde, iar pe afişul peliculei sunt citate aprecierile presei britanice: Haios şi  Foarte amuzant. Se râde, dar poate mai importantă este recuperarea filmică a acestor istorii, realizată de Mungiu şi de alţi patru regizori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu. Bunăoară, era păcat să se uite istoria excesului de căciuli din poza prezidenţială sau cea a porcului gazat, anecdote care, cu tot comicul lor, vorbesc şi despre privaţiunile şi becisniciile anilor de comunism.

Contestabilă ar fi modalitatea de difuzare a celor şase filme. S-a optat pentru varianta care aduce glorie, adică legarea într-un lung metraj şi nu prezentarea lor sub forma unui serial de televiziune (precum, de pildă, Petits mythes urbains, în care Omar Sharif este taximetris şi povestaş). Cea din urmă ar fi fost poate mai adecvată având în vedere că filmele girate de Mungiu au în comun doar lungimea şi ideea care stă la baza scenariilor: ecranizarea unor istorii care încep cu “Cică…” sau cu “Se zice că…”,  din vremea dictaturii.

Despre partea a doua, Dragoste în timpul liber, am scris aici.

Imagine de la preselecţia pentru rolul lui Gregory House, unde Gheorghe ar fi pierdut pentru că şi-a băgat în ghips celălalt picior.

În primul dintre cele 22 de episoade ale noii serii, intitulat “Broken” şi având durata de două ore, Gregory House (Hugh Laurie) este pacient al unui ospiciu în care a ajuns ca urmare a dependenţei de analgezicul Vicodin. Încearcă astfel să-şi controleze halucinaţiile care, la finalul celui de-al cincilea sezon, îl împiedică să mai distingă realitatea de plăsmuirile minţii sale. Dintre personajele obişnuite ale serialului, în acest prim episod mai apare doar prietenul lui House, medicul oncolog Wilson. În mediul spitalului psihiatric are însă o relaţie de amor cu o vizitatoare, Lydia, interpretată de Franka Potente (Run, Lola, Run). Vindecarea nu este completă, i se permite să se întoarcă la spitalul său, însă cu dreptul de a profesa suspendat. Ulterior, directoarea Dr. Cuddy îl va primi şi va comenta: Chiar dacă n-are licenţă, am fi idioţi să nu-l ascultăm.

Pentru noua serie, actorul ar fi primit aproape 9 milioane de dolari, ceea ce înseamnă 400.000 de dolari de fiecare episod, mai puţin, de pildă, decât William Petersen, din serialul CSI, despre care se zice că ar fi câştigat peste jumătate de milion de dolari de episod.

Actualizare: Hugh Laurie declară că va părăsi serialul dacă personajul pe care-l interpretează nu va scăpa de infirmitate:

Serialul ar putea dura şapte, opt sau nouă sezoane, dar eu nu ştiu dacă voi continua deoarece încep să nu-mi mai simt genunchii, ia şoldul îmi este tot mai solicitat. Sunt lucruri care încep să meargă foarte greu şi am tot mai multă nevoie să fac yoga.

Laurie a fost cruţat de şchiopătat în partea a 16-a a sezonului 5, când a scăpat de dureri datorită metadonei, opioid la care însă a renunţat în finalul respectivului episod.

În prezent, House M.D. este considerat serialul cel mai vizionat din lume, cu 81,8 milioane de telespectatori, în cele 66 de ţări în care a fost difuzat. Întrebat ce crede despre acest succes, Hugh Laurie comite un panseu pentru a remarca longevitatea producţiei:

La începuturile activităţii mele, lumea mergea să muncească într-o bancă pentru a avea stabilitate. Să fi fost actor de film atunci aveai tot atâtea şanse pe cât ai dând cu zarul. Acum citesc că un serviciu în Statele Unite, în bancă sau ca agent de asigurări, te ţine în medie trei ani şi jumătate. Or eu deja am slujba asta de şase ani… O fac pe medicul de tot atâta timp cât i-ar lua unui om să înveţe ca să devină medic.

Până să obţină rolul, actorul în vârstă acum de 50 de ani era preocupat doar de cariera de comic în Marea Britanie. Astăzi zice că îi lipsesc câteva lucruri din vremea în care nu era atât de celebru: Am uitat să citesc, să cânt la pian, să plimb câinele, spune despre viaţa sa, în care totuşi reuşeşte să ia lecţii de box şi să se plimbe cu motocicleta. Iar atunci când i se cer sfaturi pentru a funcţiona cu succes, Hugh Laurie încearcă să ofere şi o reţetă: Trebuie să fii relaxat, să repeţi şi să inovezi.

Hugh Laurie şi Franka Potente (captură din episodul 1, seria 6)

Coloana sonoră a trailerului este piesa Grounds for Divorce a trupei Elbow.

Heel Clicker = mâinile freestyler-ului sunt pe ghidon, iar picioarele, deasupra acestuia, formează cu restul corpului un unghi de 90 de grade (primul rând de fotografii, prima imagine);
Can-can = figura în care motociclistul își duce ambele picioare de aceeaşi parte a motorului (primul rând, a doua imagine);
Backflip = saltul presupune o răstunare cu 360 de grade a rider-ului, care, aflat în aer, ajunge sub motor (primul rând, imaginile 4 și 5);
Cliffhanger = rider-ul ține motorul doar cu picioarele, plasate sub ghidon, el aflându-se în poziție verticală (primul rând, imaginile 6 și 7, și al doilea rând, prima foto);
Candy Bar = în timpul saltului, rider-ul își duce un picior deasupra ghidonului (rândul al doilea, a cincea și a șasea foto);
Hart Attack = freestyler-ul are mâinile pe ghidon și picioarele întinse în sus (rândul al doilea, ultima foto și rândul al treilea, prima foto);
Superman SeatGrab = rider-ul are o mână pe ghidon, una pe șa, iar picioarele și le ține întinse (rândul al treilea, a șasea imagine);
Whip = în timpul saltului, motorul ajunge perpendicular pe direcția săriturii.

Cei patru rider-i care au făcut spectacolul din Piața Constituției sunt belgienii Jimmy Verburgh și Steven Stuyven, suedezul Morgan Carlson și neo-zeelandezul Nick Franklin.

De la stânga la dreapta: Ioan Stoica (polițistul Nelu), Dragoș Bucur (polițistul Cristi) și Vlad Ivanov (comandantul Anghelache)

Găsim în film un polițist cu o etică superioară, care caută spiritul legii și nu litera ei, există și un șef autoritar, cu pretenții de pedagog socratic, dar regizorul nu pune accentul pe personalități, ci pe scenele din lumea în care trăiesc personajele.

Autorul nu a vrut să folosească scurtăturile tipice cinematografiei. De pildă, rețeta spune că trebuie arătat cum un individ intră într-o cameră, urmează partea esențială a acțiunii din acea cameră – bunăoară, replicile – și momentul ieșirii din încăpere. Astfel, o întâlnire de, să zicem, o oră, este redusă la momentele sale esențiale, suficient ca publicul să priceapă mersul lucrurilor.

În „Polițist, adjectiv”, eroul intră, așteaptă minute bune, iar spectatorul îl însoțește în întreaga așteptare, fără ca între timp să se întâmple ceva.  Nici măcar la gândurile personajului nu are acces. Cu această ambiție, pare că regizorul nu și-a propus să seducă publicul larg, ci poate doar o audiență dedicată filmului. O excepție ar fi momentul în care polițistul face analiza, la nivelul simțului comun, a versurilor unui cântec, singurul loc în care Porumboiu forțează o scenă bufă și pare interesat să-i agațe pe cei din sală. În rest, asiști aproape în timp real la lungi scene de filaj, la cine tăcute și la alte așteptări.

Deși a pornit de la un scenariu arid, autorul reușește să facă un film altfel decât majoritatea producțiilor autohtone de azi, care mizează pe clișeele de exprimare și de conduită din cotidian.

Polițistul din rolul principal este Dragoș Bucur, iar șeful Anghelache este Vlad Ivanov, interpretul mamoșului de ocazie din „4,3,2”, al lui Cristian Mungiu.

Irina Săulescu și Dragoș Bucur.

De la stânga la dreapta: Sandu Mihai Gruia, Alexandru Bindea, Udo Schenk şi Florin Piersic jr. (în rolul lui Curzio Malaparte)

Regizorul o invită să se afirme, iar femeia, odată ajunsă la microfon, zice: Filme facem despre cum a fost cu evreii în război, dar de-atunci şi până acuma ne-au mâncat întruna…

Nu te uimeşte să vezi că acolo unde sunt o sută de români se găseşte măcar unul preocupat de pericolul jidănesc. Te suprinde o aşa reacţie după un film care, deşi vorbeşte despre pogrom, este în principal o peliculă despre năravurile autohtone.

Scenariul făcut de Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu porneşte de la un text al scriitorului şi militantului italian  Curzio Malaparte (1898-1957). În volumul Kaputt, macaronarul care a rescris capitolul „lovituri de stat” (Tehnica loviturii de stat, ed. Nemira), din teoria politică, îşi aminteşte de trecerea sa prin Moldova. În iunie 1941, mergând spre frontul din Ucraina, în calitate de corespondent al cotidianului Corriere della Sera, Malaparte (pseudonim pe care şi l-a ales pentru a fi răsturnatul etic al lui Bonaparte) s-a oprit la Iaşi, tocmai în zilele în care evreii erau ba făcuţi pilaf, ba deportaţi. Capitolul din Kaputt este dramatic, arătând o armată română hipercompetentă în curăţat evrei. Aceasta e povestea cărţii. Scenariştii se abat însă de la firul istoriei şi vin cu o satiră a birocraţei şi a vieţii de la noi.

Florin Piersic jr., Costel Caşcaval şi the other guy

Pe alocuri, se arată şi pogromul, cu tot tragismul său, dar în cea mai mare parte, pelicula ia în tărbacă neamurile proaste. Nu simţi aşadar că ai de-a face cu încă un film despre oprimarea evreilor,  ci cu unul despre apucăturile românilor.

Radu Gabrea a reuşit, pare că nu cu foarte mulţi bani, să redea atmofera celui de-al doilea război mondial. În afară de câteva elemente decupate parcă din zilele noastre – baia de la hotel –, detaliul butaforiei te duce în atmosfera dorită de regizor. Sonor, eşti „agăţat” cu piesa Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara? chiar dacă în memoriile scrise ale lui Malaparte răsună doar cântecul popular Ce-ai în guşă, Mărioară, interpretat de o artistă a vremii, Chiva Piţigoi.

Filmul place şi datorită a cel puţin doi actori, Florin Piersic jr. şi Claudiu Bleonţ. Primul joacă un Curzio Malaparte introvertit şi suferind, cum a fost creat de scenarişti – spre deosebire de cel din carte, gagicar şi sociabil – iar Bleonţ este ofiţerul român Niculescu Coca, şmecher, isteric, oportunist, descurcăreţ, o caricatură a lui Hitler. Gruber este Marcel Iureş, dar călătoria nu este a sa, ci a celor din etnia sa, spre moarte, nu spre salvare, ca în Train de Vie-ul lui Radu Mihăileanu.

În ziua în care Călătoria lui Gruber a fost proiectat la Festivalul Filmului European, pe 14 mai, Radu Gabrea a început filmările la Mănuşile roşii, continuarea Cocoşului decapitat, după cum regizorul a mărturisit asistenţei.