1996
- Petre Roman este ales preşedinte al Senatului (contracandidat pentru această funcţie, Teodor Meleşcanu), iar Ion Diaconescu este ales preşedinte al Camerei Deputaţilor (contracandidat Adrian Năstase)

1998
- Ioan Avram Mureşan este numit de Radu Vasile ministru la Agricultură, în locul lui Dinu Gavrilescu

2000
- Liderii PNŢCD şi-au asumat responsabilitatea pentru eşecul în alegeri al partidului şi şi-au prezentat demisia în bloc… Dacă Ion Diaconescu declară că nu caută vinovăţii la partenerii de coaliţie pentru situaţia PNŢCD, Victor Ciorbea crede că partenerii de guvernare au încercat permanent să se delimiteze de PNŢCD chiar să-l satanizeze… şi că în multe cazuri sunt vinovaţii principali pentru anumite nereuşite în plan economic.

Din cartea 11 ani din istoria României decembrie 1989 – decembrie 2000, de Domniţa Ştefănescu

Dorelian Bellu: Cum vi s-a schimbat viaţa şi cum credeţi că v-aţi schimbat după ce aţi ajuns să fiţi recunoscut ca un actor important de revistă?
Jean Constantin: Am fost vedetă, dar nu eram mai mult decât oricare om de rând. Luam salariul şi mergeam toată ziua vizavi, cu colegii, la şpriţ (în fostul restaurant Modern n.n.), de zicea directorul Manolache (compozitorul Aurel Manolache, fost director la Fantasio, mort pe 10 martie 2010 n.n.) c-o să ne facă un pod ca să nu ne calce maşinile… Sau unde era şi regimul de atunci care nu permitea decât două vedete: Leana şi `nea Nicu.

D.B.: Apropo de regimul de atunci. Actorii îşi amintesc acum dacă nu de gesturi de disidenţă, măcar de şopârle, cum erau numite replicile din spectacole prin care atacau insinuant sistemul. Spuneţi-mi vă rog un astfel de text de care vă aduceţi aminte.
J.C.: Într-o scenetă intitulată Cezar la Ovidiu, împăratul roman îi cerea iertare poetului, cu statuie aici la Constanţa, că l-a exilat: O iubitul meu, Ovidiu/ Oare cum e cu putinţă/ Ca să stai aici pe soclu?/ N-ai primit o locuinţă? Iar poetul îi răspundea: Nu e nici acum tardiv/ Dar m-amână şpagagii de la spaţiul locativ. Scenetele astea erau foarte actuale atunci. Şi cred că le spuneam cu curaj.

D.B.: De ce credeţi că în filme aţi primit roluri de personaje colorate: de bucătar, de turc, de ţigan, de interlop?
J.C.: Mă, criminalule, unde vrei să ajungi de mă întrebi asta? M-a ajutat faţa, ce vrei să-ţi mai zic. Că dacă-mi puneam o şapcă în cap, mă strâmbam puţin şi mă uitam o dată-n dreapta şi o dată-n stânga imediat îmi găseau un rol de hoţ. Şi Ştefan Bănică seniorul zicea: A venit ăsta să ia toate rolurile de ţigan, de hoţ şi de golan.

D.B.: Rolul care v-a adus cea mai mare recunoaştere a fost cel al bucătarului din Toate pânzele sus. Cum l-aţi primit?
J.C.: Am dat concurs cu încă vreo şase inşi. Eu mi-am pus un fes şi am zis: Acum mâncam, pe urmă luptam. Ăia s-au oprit şi au zis: Îl luăm. Cine să-mi ia rolul turcului, când eu am trăit printre ei o viaţă? Am crescut aici, în Constanţa, în Piaţa Chiliei; ştiu să vorbesc turceşte. Veneau unii concurenţi la rol cu: Un` ti duşi, tu, măi? Erau clar pe alte roluri. Ăsta era al meu, de-o viaţă, dat de Dumnezeu.

D.B.: De ce credeţi că în general actorii de dramă sunt mai bine văzuţi decât actorii de revistă?
J.C.: Întotdeauna noi actorii de revistă am fost consideraţi mai aproape de mase. Dar asta nu înseamnă că nu am putut să jucăm roluri de dramă. Eu unul am fost Pristanda pe scena Naţionalului din Bucureşti. Dar şi actorii de dramă au trecut la genul de estradă. Uită-te la Marin Moraru, pe care-l iubesc foarte mult. [...] Însă lucrurile stau cum spui. Unii chiar ne consideră pe noi, cei de revistă, mai puţin pregătiţi, dar nu am idee de unde vine asta.

D.B.: Înainte, discursul public avea pudoare. Nu facem aprecieri dacă era bine sau era rău, ci vă întrebăm dacă vă impuneaţi singur limite în ceea ce priveşte umorul zis de la brâu în jos.
J.C.: Vulgaritatea nu mi-a plăcut niciodată şi nu pot să accept mare parte din umorul de azi. Aveam un cuplet cu Gelu Manolache în care el zicea: O, uite-o pe Fifuţa, dar crescu, e fată mare. Şi răspundeam: E, cum să-ţi spun adică, mare nu mai e de mică. Nici p-asta nu o spuneam de teamă să nu fiu vulgar.

D.B.: Totuşi, umorul de azi nu înseamnă doar frivolitate. Cum vi se pare, în mare vorbind?
J.C: Mai bine nu zic nimic că-i aud după aia pe unii sau pe alţii cu: Se ia boşorogul ăla de Jean de noi…

D.B.: De ce se spune despre actori că împlinesc de mai multe ori o vârstă?
J.C.: Probabil pentru că în general nu vor să-şi spună vârsta şi zicem şi noi 68 în loc de 70, iar până la 75 tot avem 70.

D.B.: E şi cazul dvs.?
J.C.: Hai, zi mai departe.

D.B.: Acum cu ce vă ocupaţi?
J.C.: Vând scoici. Ce să fac, mă? Aştept pensia.[...] Mai colaborez la o tăiere de moţ, la o nuntă. Mai vreau să-mi cumpăr o garsonieră cu uşa-n tavan, ca să stau liniştit. Doar sunt pe ultima sută de metri.

Leonid Popov și Dumitru Prunariu (dreapta)

D.B.:Când ați auzit pentru prima oară că se contestă autenticitatea aselenizării?
Dumitru Prunariu: Destul de recent. Am citit primele materiale de acest fel după `89.

D.B.: Nu știați nici de filmul Capricorn One, apărut în 1978, celebru tocmai pentru că arată că primul pas al omului pe Lună a fost de fapt pe Pământ?
D.P.: Evident că știam, dar el a fost realizat ca o ficțiune și nimic mai mult.

D.B.: Dumneavoastră ce credeți: Au pășit Neil Armstrong și Buzz Aldrin pe Lună, pe 20 iulie 1969? Au vreun temei cei care spun că aselenizarea de atunci a fost o farsă?
D.P: N-a fost o farsă. Omul a pășit pe Lună și vă spun și de ce cred asta. Sunt cel puțin două motive. În primul rând, în condițiile războiului rece de atunci, dacă ar fi fost niște „aranjamente terestre”, rușii ar fi sărit și ar fi spus-o răspicat. Ca și americanii la rândul lor, rușii aveau informații despre despre programul spațial al Statelor Unite, despre posibilitățile acestuia sau despre ce se întâmplă efectiv în spațiul cosmic accesibil oamenilor. Este adevărat că din când în când americanii sau rușii reușeau să se surprindă reciproc, dar imediat ce se întâmpla, și unii și ceilalți aveau suficiente mijloace de a verifica faptele și de afla detalii.
Trebuie să ne mai gândim la un lucru: organizarea unei misiuni atât de importante este de obicei precedată de o serie de măsuri de siguranță. Nu este exclus ca să fi existat și pentru Apollo 11 mai multe simulări în condiții de mediu cât mai apropiate de cele lunare. Este posibil ca ei să se fi antrenat în costume de misiune, într-un decor simulat selenar și echipați cu dispozitive ca niște balanțe care să-i facă să perceapă forța de atracție gravitațională la valoarea gravitației lunare. Dacă lucrurile s-au întâmplat așa, cu siguranță că s-au făcut și fotografii care au apărut în ziare. Probabil că aceste imagini, odată publicate – repet: dacă au existat – au trezit suspiciuni.

D.B.: Aceasta este o supoziție.
D.P.: Da, dar foarte plauzibilă, din punctul meu de vedere. Încă un argument sunt mostrele de material lunar adus cu misiunile Apollo. După ce au venit și rușii cu roci selenare, cele două state au acceptat un studiu reciproc al eșantioanelor, care s-au dovedit veritabile.
În fine, i-am cunoscut personal pe doi astronauți ai expediției Apollo 11, Aldrin și Collins, cu care am avut unele discuții sumare despre activitatea lor cu ocazia acelei misiuni. Mi-au dat câteva amănunte care nu au apărut în presă și care susțin faptul că ei au fost acolo.

Un articol în care am relatat această discuție a fost publicat în revista Știință pentru toți, numărul din aprilie 2003.

Imaginile au fost preluate de pe wikipedia.

Păunescu din Slatioara, un om din două bucăți

În anii 80, într-o Românie ținută pe coji de nuci, Adrian Păunescu alimenta propaganda regimului Ceaușescu cu imagini dintre cele mai năclăioase.

Într-un tratat despre cultul personalității, colecția revistei Flacăra, condusă până în 1985 de poetul bârcan, poate sta alături de orice altă sminteală omagială din istoria comunismului, așa cum se vede și în imaginile de mai jos.

Nu este nimic inedit în cele ce urmează – există tone de astfel de lingușeli -, dar ne-am amintit de ele acum că Păunescu a ieșit din nou la înaintare cu un atac abject.

A intrat în Ministerul Afacerilor Externe, iar la începutul lui decembrie 1992 a primit întâia funcție cu vizibilitate, din partea noului ministru de atunci, Teodor Meleșecanu.

Știre apărută în Evenimentul Zilei

Printre pasiunile sale de atunci nu erau plăcintele macedonești, ci lectura, având ca preferați trei scriitori de stânga. Astfel se lămurește și alegătorul care până acum se întreba când a vorbit Mircea Geoană pe bune: în 1996, în scrisoarea în care încerca să se apropie de Emil Constantinescu, ori astăzi, ca lider al unui partid declarat de stânga?

Mai mult, EBA, căci despre ea este vorba în ştirea din poză, nu doar că l-a susţinut pe Ministrul Transporturilor de atunci,  ci a suportat şi batjocura colegilor, care i-au distras astfel atenţia de la explicaţiile profilor, ceea ce, pe de altă parte, a ajutat-o să intre în politică şi mai apoi în Parlamentul European.

Nota a apărut în Evenimentul Zilei din 15 iulie 1992 şi este semnată de Magdalena Manea.

Actualizare 30 martie 2010

Consecinţa persecuţiilor din şcoală se poate vedea în reclamaţia următoare.

Adriana Săftoiu şi Andrei Pleşu, foto: www.politicalwoman.ro

Mi-aduc aminte că am dat telefon unui inspector de judeţ, fiecare judeţ avea un inspector pentru cultură, şi i-am cerut să facă ceva, nu mai ştiu ce, şi el nu a fost de acord, m-a contrazis şi am intrat într-un fel de polemică cu el. Şi în timp ce vorbeam cu el, am auzit o voce în capul meu care spunea “totuşi, cum îşi permite ăsta să vorbească aşa cu un ministru.” Când am auzit vocea asta, am tulit-o. Am mai stat puţin şi mi-am dat demisia.

Ca fapt de istorie măruntă, cum ar spune filosoful, ne amintim că Andrei Pleşu vorbea, în săptămânalul Tinerama din ianuarie `91, despre prima sa retragere din guvern, pe 28 decembrie 1990, asupra căreia a revenit:

Vineri la amiază, mi-am prezentat demisia domnului prim-ministru. Este bine să ştie că nu este o demisie de ordin politic, ci de ordin tehnic. Mi-am prezentat demisia în semn de protest la faptul că, nu pentru prima oară, sunt pus în situaţia să constat că guvernul a luat hotărâri şi a dat comunicate fără ca plenul guvernului să fie consultat… s-a luat şi o decizie care cred că nu este cea mai fericită, cea mai inteligentă. S-a dat şi un comunicat, în numele guvernului – al domnului Baltazar… Ca să atrag atenţia asupra acestei nereguli – este o criză de comunicare în interiorul guvernului – am înţeles să-mi depun demisia.

Decizia pe care o blamează fostul ministru al Culturii este o declaraţie oficială a purtătorului de cuvânt al guvernului de atunci, Bogdan Baltazar. Acesta comentase a doua încercare a Regelui Mihai şi a familiei sale de a vizita  ţara, pe 25 decembrie 1990:

[...] putem considera o notificare a menţinerii dispreţului pe care această familie l-a avut întotdeauna, în fapt, faţă de acest popor, pe care nu l-a înţeles niciodată şi pe care continuă să nu-l respecte nici astăzi.

Astăzi, Bogdan Baltazar trece drept un onorabil specialist în bănci, un personaj care pare să se simtă la fel de bine în democraţie precum i-ar fi într-un sistem autoritar, construit pe abuzuri.

Mai puțin nobil a fost gestul său din decembrie 2003, când a fost tocmit ca, la premiile revistei mondene VIP, să-i înmâneze lui Adrian Năstase trofeul (?) „Omul anului”.

Prin ceea ce a făcut de atunci, cetățeanul Mihai de Hohenzollern – cum îl numea cu dispreţ Ion Iliescu, părintele politic al lui Năstase – a contribuit la cultul personalităţii lui Bombo, într-o perioadă în care
- România era la cel mai rău nivel în ceea ce priveşte corupţia percepută, conform Transparency International,
- ţara era împărţită de baroni locali atotputernici,
- în ziare nu îndrăznea nimeni să critice guvernul Năstase,
- la televizor nu existau talk-showuri cu zmei care să cârtească împotriva premierului şi a preşedintelui de atunci

Printre altele, play-back-ul a trebuit să fie inventat – şi nu numai pentru muzică, dar şi pentru cuvânt -, pentru că, altfel, am fi văzut şi astăzi ecranizări din Al.Dumas-fiul, filme în care, alături de spada lui Athos şi de dantelele demoazelelor ar fi fost obligatoriu să observăm şi… microfonul…
Aşa s-a născut play-back-ul, dintr-o necesitate vie… S-a întâmplat ca ideea să fie preluată succesiv şi de disc, şi de banda de magnetofon… În play-back, nu se întrevede nimic rău; negativ (sic!) este că în emisiunile “pe viu”, cântăreţii noştri nu mai cunosc decât piesele din programul lor restrâns…

Exista totuși o problemă, adaugă autorul: Nu vi s-a părut curios să vedeţi cum un public realmente cucerit într-un spectacol la Sala Mare a Palatului sau la Studioul de concerte de la Radioteleviziune cere insistent reapariţia vedetei preferate; aceasta revine dar tot cu aceeaşi melodie?

În următorul capitol, printre alte interviuri, este şi unul cu dirijorul şi compozitorul Sile Dinicu (1919-1993). Muzicianul vede altfel lucrurile:

Pe vremuri, se făcea o distincţie: era cântăreţ cel ce apărea la teatru, pe o scenă. Cel ce apărea la restaurante nu era cântăreţ, ci “dizeur“. El nu cânta cântecele, el “le spunea” (de la franţuzescul “dire”). Succesul cântăreţului bisat astăzi nu mai este al său, ci al cântecului, şi putem să ne dăm seama de aceasta cunoscând că şi vedetele noastre, mult bisate astăzi, de fapt “spun” cântecele (vorbim despre începutul anilor 70 n.a.)…
Am putut să văd cum, încetul cu încetul, microfonul a scos din rol vedeta autentică. Până la apariţia acestui instrument se cânta, bineînţeles, fără microfon, ceea ce însemna că, pentru a fi vedetă, trebuia neapărat să ai voce.. Îmi amintesc de o vedetă de altădată, de Zavaidoc, zis “Gură de aur”… Apoi îmi vine în minte numele lui Cristian Vasile, cel care prin 1937-1940 se producea prin restaurante, la teatru, la “Cărăbuş”, la “Gioconda”…
Astăzi, microfonul, banda de magnetofon, şi celelalte fac totul. La televiziune, solistul este imprimat pe bandă… Solistul realizează un aşa-numit play-back, pe englezeşte, “cântat înapoi”, “cântat după” – banda sonoră contrafăcută, jocul vizual contrafăcut şi el. Unde este atunci adevărul? A existat o epocă a strălucirii vocilor, astăzi microfonul îşi asumă primul loc…

P.S. Deoarece a fost pomenit Cristian Vasile, ne amintim că povestea sa cu “frumoasa Zaraza” este o ficţiune a lui Mircea Cărtărescu, după cum scriitorul o spune în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli: Împreună cu câţiva prieteni ne-am amuzat să scriem melodrame de toate felurile. Zaraza s-a născut la confluenţa dintre Borges şi Cristian Vasile, ca o simplă joacă literară.

De profesie arhitect, senator PRM și apoi liberal, până în decembrie 2008, a obținut postul de șef la Turism după ce s-a remarcat la revoluție ca primul star tv al Armatei.