Cel mai delicat toponim

Ştirile în care se aminteşte numele unei localităţi din Croaţia îi provoacă pe ziarişti să se simtă dezinhibaţi şi ghiduşi.

Acum că show-ul morţilor de la ora 5 nu mai seduce publicul, PRO TV propune o nouă reţetă: ostentaţia genitaliilor în apropierea priveghiului.

În atlasele vechi stă scris “Pola”. În presa de azi se optează pentru “Pula”, chiar în titlu dacă se poate. Cum această din urmă opţiune este adesea blamată în comentariile de pe internet ale cititorilor, am căutat forma adecvată limbii române pentru numele staţiunii croate. Lingvistul Rodica Zafiu ne-a oferit următorul răspuns:

Forma Pola nu a fost inventată de pudibonzii noştri, ci preluată – ea fiind versiunea italiană a numelui respectivului oraş. Cum acesta, din câte îmi amintesc, e într-o zonă cu amestec de populaţie şi care a fost disputată istoric, au existat cu siguranţă momente când această formă era chiar oficială.
Problema generală e mai complicată: uzul, influenţele şi modelele istorice, contactele directe sau culturale au impus o formă sau alta. În genere, ne orientăm după dicţionarele enciclopedice, care înregistrează şi denumirile geografice. Am scris ceva pe tema asta şi în România Literară.

Se zice că “Pula” înseamnă “oraşul fugarilor”, în graiul ilirilor, popor care ar fi locuit aici încă din secolul al X-lea î.C.. Cei care contestă această filiaţie relaţionează denumirea cu termenul grecesc “polis” (oraş, cetate). Lucrările de specialitate autohtone ne oferă câteva repere:

Volumul V din lucrarea Dicţionar enciclopedic, apărut în 2004 la Editura Enciclopedică, menţionează formele Pula şi Pulj, ultima, din slovenă.

Dicţionarul Ortografic Ortoepic şi Morfologic, ediţia a II-a (2005), cunoscut ca DOOM2, practic, alături de DEX, principala lucrare normativă a limbii române, explică:

Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea: Belarus, Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar. Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.

Deci are prioritate denumirea intrată în limba română – Londra, Moscova, Florenţa -, iar acolo unde aceasta nu există trebuie utilizată forma propusă de comunitatea locală. În cazul de faţă, numele croat al localităţii este “Pula”. Aşadar, doar o excepţie stipulată într-o altă lucrare normativă şi-ar putea face loc în limba noastră.

De asemenea, enciclopedia Wikipedia prezintă normele transliterare citând Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie:

Numele proprii străine se scriu cu ortografia limbilor respective, atunci când acestea folosesc alfabetul latin: Bordeaux, München, Petöfi, Racine, Shakespeare, Yale, Quintilian, Wall Street etc., şi se pronunţă ca în limba din care provin.

În această idee, un exemplu îl oferă academicianul Alexandru Graur, în cartea Puţină gramatică, vol. I, pg. 149. Fostul lingvist (nu ştim cum şi-a sfătuit fiul să pronunţe numele localităţii croate în comentariile sportive) lămureşte că localitatea flamandă Waterloo se scrie la fel în română şi se pronunţă ca în limba de origine: Uaterlo.
În fine, în aceeaşi lucrare, savantul inventariază (pg.126) cele şapte criterii “în privinţa rostirii corecte”, citându-l pe lingvistul danez Jespersen. Primul este dat de autoritate, anume lucrările normative ale Academiei, pe care le-am menţionat deja. Al şaptelea principiu este cel estetic. În virtutea acestuia, secţia de lingvistică a Academiei Române ar putea impune o denumire “eufonică”, dacă va considera că este cazul.

Pe site-ul realitatea.net, puţin mai sus de ştirea care nu spune nimic eşti invitat să intri în atmosfera festivalului George Enescu.

Imagine de pe replicaonline.ro, un ziar constănţean cunoscut pentru obiectivele sale îndrăzneţe: să facă glumiţe şi să nu-l deranjeze pe primarul Mazăre.