Chestiunea play-backului în România anilor 70

Play-backul, ca termen netehnic, are astăzi o noimă peiorativă. Însă o lucrare din în 1972, Telerecording XX, a lui Mircea M. Ştefănescu, are și vorbe bune despre nou-apăruta, pe atunci, inovație:

Printre altele, play-back-ul a trebuit să fie inventat – şi nu numai pentru muzică, dar şi pentru cuvânt -, pentru că, altfel, am fi văzut şi astăzi ecranizări din Al.Dumas-fiul, filme în care, alături de spada lui Athos şi de dantelele demoazelelor ar fi fost obligatoriu să observăm şi… microfonul…
Aşa s-a născut play-back-ul, dintr-o necesitate vie… S-a întâmplat ca ideea să fie preluată succesiv şi de disc, şi de banda de magnetofon… În play-back, nu se întrevede nimic rău; negativ (sic!) este că în emisiunile “pe viu”, cântăreţii noştri nu mai cunosc decât piesele din programul lor restrâns…

Exista totuși o problemă, adaugă autorul: Nu vi s-a părut curios să vedeţi cum un public realmente cucerit într-un spectacol la Sala Mare a Palatului sau la Studioul de concerte de la Radioteleviziune cere insistent reapariţia vedetei preferate; aceasta revine dar tot cu aceeaşi melodie?

În următorul capitol, printre alte interviuri, este şi unul cu dirijorul şi compozitorul Sile Dinicu (1919-1993). Muzicianul vede altfel lucrurile:

Pe vremuri, se făcea o distincţie: era cântăreţ cel ce apărea la teatru, pe o scenă. Cel ce apărea la restaurante nu era cântăreţ, ci “dizeur“. El nu cânta cântecele, el “le spunea” (de la franţuzescul “dire”). Succesul cântăreţului bisat astăzi nu mai este al său, ci al cântecului, şi putem să ne dăm seama de aceasta cunoscând că şi vedetele noastre, mult bisate astăzi, de fapt “spun” cântecele (vorbim despre începutul anilor 70 n.a.)…
Am putut să văd cum, încetul cu încetul, microfonul a scos din rol vedeta autentică. Până la apariţia acestui instrument se cânta, bineînţeles, fără microfon, ceea ce însemna că, pentru a fi vedetă, trebuia neapărat să ai voce.. Îmi amintesc de o vedetă de altădată, de Zavaidoc, zis “Gură de aur”… Apoi îmi vine în minte numele lui Cristian Vasile, cel care prin 1937-1940 se producea prin restaurante, la teatru, la “Cărăbuş”, la “Gioconda”…
Astăzi, microfonul, banda de magnetofon, şi celelalte fac totul. La televiziune, solistul este imprimat pe bandă… Solistul realizează un aşa-numit play-back, pe englezeşte, “cântat înapoi”, “cântat după” – banda sonoră contrafăcută, jocul vizual contrafăcut şi el. Unde este atunci adevărul? A existat o epocă a strălucirii vocilor, astăzi microfonul îşi asumă primul loc…

P.S. Deoarece a fost pomenit Cristian Vasile, ne amintim că povestea sa cu “frumoasa Zaraza” este o ficţiune a lui Mircea Cărtărescu, după cum scriitorul o spune în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli: Împreună cu câţiva prieteni ne-am amuzat să scriem melodrame de toate felurile. Zaraza s-a născut la confluenţa dintre Borges şi Cristian Vasile, ca o simplă joacă literară.