Daneliuc a înviat. În Cele ce plutesc

Ceva pare să se fi întâmplat în viaţa regizorului. Că este îndrăgostit (la premieră a venit tot cu soţia, Cecilia Bârbora) sau că a avut o întâlnire esenţială, fie şi cu un whisky vrednic, la aproape 65 de ani şi după 17 lung-metraje, Mircea Daneliuc a făcut un film altfel decât cele de până acum. Şi altfel decât filmele româneşti din ultimii ani.

Olimpia Melinte

Într-o canisă mizeră dintr-un sat mehedinţean, familia lui Avram (Valentin Popescu) creşte câini agresivi pe care vrea să-i vândă italienilor preocupaţi să-şi protejeze locuinţele de imigranţi. În rudimentul de obşte organizat patriarhal, rudenia dintre cele patru personaje – bărbatul, nevasta sa (Magdalena Cernat), fiul (Liviu Pintileasa) şi nora (Olimpia Melinte) – este neînsemnată în comparaţie cu legătura laborală dezvoltată între ei. Trăiesc împreună doar pentru că aşa le este mai uşor să supravieţuiască şi, prin urmare, nici etica relaţiilor nu are prea multe în comun cu felul de a se raporta unul la altul al membrilor unei familii. Apare firesc ca socrul să facă sex cu nora, pe care o hărţuieşte sub ochii soţului ei, şi nici măcar problemele apărute după oploşirea în apropiere a unei şatre nu sudează afectiv lumea lui Avram, ci, dimpotrivă, fiecare se gândeşte doar la căpătuială şi la evadare.

Cele ce plutesc ia distanţă de filmele româneşti ale ultimilor ani, care parcă nu mai abandonează reţeta clişeului de limbaj. Mircea Daneliuc nu şi-a propus să facă publicul să râdă din schimburi de replici şi nici nu a căutat să dea senzaţia de cine-verité. A construit nişte personaje şi o situaţie pe care le-a pus într-un decor restrâns – practic totul se întâmplă în canisă şi în apropierea ei, pe malul Dunării. Povestea este astfel conturată încât lasă impresia că scenariul putea la fel de bine să fie adus pe scena unui teatru. Nu în ultimul rând, filmul este altfel şi datorită unui sonor foarte bun, puţin întâlnit în producţiile autohtone.

Dacă Mircea Daneliuc este unul dintre cei care au adus la noi, prin Probă de microfon, limbajul autentic cotidian, cu accentul pus pe stereotipurile de exprimare şi de gândire ale omului de pe stradă, tot el, odată cu Cele ce plutesc, ajută la evacuarea acestui gen exploatat în exces. Filmele româneşti care se vor face de acum încolo pe reţeta cinematografică din tranziţie vor fi probabil primite ca nişte pastişe depăşite.

Regizorul ne-a răspuns aici câtorva întrebări despre acest cel mai recent film al său.

Valentin Popescu

Nicodim Ungureanu (stânga) şi Liviu Pintileasa (centru)