Interviu cu Mircea Daneliuc
Într-o întâlnire la sediul casei de producţie Tandem Film, regizorul ne-a vorbit despre ceea ce numeşte “găştile din lumea filmului de la noi”, despre anchiloza Centrului Naţional al Cinematografiei şi despre cel mai recent film al său, Cele ce plutesc.

Putinaemotie.ro: Vi se pare că sunteţi mai puţin mediatizat decât alţi regizori români?
Mircea Daneliuc: Da, dar nu mă deranjează acest lucru. Pentru că există, ca şi-n politica de la televizor, persoane care funcţionează în “partide”, în găşti. Eu m-am ferit întotdeauna să fac parte din aşa ceva pentru că asta dăunează puterii creatoare a unui artist. Înregimentarea într-o gaşcă îl termină, îl face impotent. Prefer să fiu în situaţia de a fi mai hulit sau mai puţin mediatizat, decât să primesc aprobări cvasiunanime numai pentru că aparţin unui nivel de vârstă sau unui grupuscul care încearcă să-şi facă loc pentru nişte bani de la stat.
Putinaemotie.ro: Dar această atitudine, a “găştilor din cinematografie”, cum le numiţi dvs., poate avea legătură cu o anumită atitudine mizantropă pe care aţi arătat-o? Cu o pornire de-a dvs. oarecum similară celei a lui Paul Goma, de respingere aproape totală a breslei din care faceţi parte?
Mircea Daneliuc: Poate că eu m-am detaşat şi am făcut un pas lateral. La un moment dat, nu-ţi mai vine să te implici, faci acest pas, laşi lucrrurile să meargă fără tine şi mai scrii o carte sau faci altceva. Majoritatea celor care se coagulează în găşti provin fie din familii ariviste, cu rude parvenite, iar alţii au bani din industria de publicitate. Într-o bună zi, au pus mâna la ochi şi s-au întrebat: Unde mai sunt bani, pe-aici? La CNC? Hai să luăm şi CNC-ul! Şi într-un viitor scurt, vor câştiga şi această instituţie, care mergea ceas, atunci, la înfiinţare, în ’90. Acum acest centru funcţionează într-o clădire de două etaje, cu angajaţi dezinteresaţi, care nu se duc nici măcar să
vadă filme, nici nu ştiu ce profesie au.
Putinaemotie.ro: Acest film, Cele ce plutesc, ne-a dat senzaţia că este complet diferit de producţiile dvs. anterioare. Puteţi confirma acest lucru?
Mircea Daneliuc: Eu nu cred asta. Povestea aceea a lui Buffon, care spune că “omul e stilul”, nu e adevărată. Stilul unei opere e dictat de conţinutul care intră în laboratorul de fabricaţie al unei poveşti. Nu veţi putea compara filmul acesta cu Vânătoarea de vulpi sau cu Această lehamite ci, cel mult, cu Senatorul melcilor, dar într-o mică măsură.
Putinaemotie.ro: Dar Ambasadori, căutăm patrie, Legiunea străină sau Marilena au trăsături comune care nu se întâlnesc în această peliculă.
Mircea Daneliuc: Filmele pe care le-aţi menţionat au fost făcute într-o anumită perioadă a vieţii mele, în care eram pornit pe un anumit fel de a exprima nişte lucruri, acum oi fi virat-o şi eu, fără să-mi dau seama, spre altceva. Nu autorul alege lucrurile astea, el este ales, i le trimite cineva, cine ştie de unde. Eu nu fac niciun efort să duc filmul într-o direcţie sau alta.
Putinaemotie.ro: Se preta scenariul filmului “Cele ce plutesc” şi la o dramatizare?
Mircea Daneliuc: Mmda, se putea. Eu am transformat filmul într-un roman, după ce am terminat filmările. E mai bizar, pentru că de obicei se ecranizează o carte, dar eu am scris cartea după aceea, evitând să povestesc trama epică din film pentru că ar fi fost plictisitor şi pentru mine, şi pentru cel care a văzut pelicula. Am făcut o variaţiune pe temă, lucrurile din carte se duc într-o altă direcţie, apoi revin la acţiunea din film. Au puncte de contact şi de divergenţă, cred că e mai interesant aşa. Cartea are acelaşi titlu şi este deja în librării.
Putinaemotie.ro: Ce sunt “cele ce plutesc”?
Mircea Daneliuc: Sunt lucrurile cu care venim în contact, în faţa cărora ne aduce viaţa.

Mircea Daneliuc împlineşte 65 de ani pe 7 aprilie. A regizat 17 filme, printre care se numără Probă de microfon (1980), Glissando (1984), Iacob (1988) şi Senatorul melcilor (1995). A pus în scenă şi piese de teatru în Bucureşti, la Brăila şi la Craiova. A scris şapte romane, mai multe piese de teatru şi are în curs de apariţie un volum de proză scurtă.
Un Comentariu