Poveşti de la Jean Constantin

Jean Constantin ar fi împlinit 82 de ani pe 21 august. În urmă cu opt ani, l-am întâlnit pe actorul constănţean în fostul sediu al A.R.I.A, din Constanţa, aflat pe b-dul Ferdinand, oarecum vizavi de Teatrul Fantasio. Dăm câteva fragmente din discuţia de atunci.

Dorelian Bellu: Cum vi s-a schimbat viaţa şi cum credeţi că v-aţi schimbat după ce aţi ajuns să fiţi recunoscut ca un actor important de revistă?
Jean Constantin: Am fost vedetă, dar nu eram mai mult decât oricare om de rând. Luam salariul şi mergeam toată ziua vizavi, cu colegii, la şpriţ (în fostul restaurant Modern n.n.), de zicea directorul Manolache (compozitorul Aurel Manolache, fost director la Fantasio, mort pe 10 martie 2010 n.n.) c-o să ne facă un pod ca să nu ne calce maşinile… Sau unde era şi regimul de atunci care nu permitea decât două vedete: Leana şi `nea Nicu.

D.B.: Apropo de regimul de atunci. Actorii îşi amintesc acum dacă nu de gesturi de disidenţă, măcar de şopârle, cum erau numite replicile din spectacole prin care atacau insinuant sistemul. Spuneţi-mi vă rog un astfel de text de care vă aduceţi aminte.
J.C.: Într-o scenetă intitulată Cezar la Ovidiu, împăratul roman îi cerea iertare poetului, cu statuie aici la Constanţa, că l-a exilat: O iubitul meu, Ovidiu/ Oare cum e cu putinţă/ Ca să stai aici pe soclu?/ N-ai primit o locuinţă? Iar poetul îi răspundea: Nu e nici acum tardiv/ Dar m-amână şpagagii de la spaţiul locativ. Scenetele astea erau foarte actuale atunci. Şi cred că le spuneam cu curaj.

D.B.: De ce credeţi că în filme aţi primit roluri de personaje colorate: de bucătar, de turc, de ţigan, de interlop?
J.C.: Mă, criminalule, unde vrei să ajungi de mă întrebi asta? M-a ajutat faţa, ce vrei să-ţi mai zic. Că dacă-mi puneam o şapcă în cap, mă strâmbam puţin şi mă uitam o dată-n dreapta şi o dată-n stânga imediat îmi găseau un rol de hoţ. Şi Ştefan Bănică seniorul zicea: A venit ăsta să ia toate rolurile de ţigan, de hoţ şi de golan.

D.B.: Rolul care v-a adus cea mai mare recunoaştere a fost cel al bucătarului din Toate pânzele sus. Cum l-aţi primit?
J.C.: Am dat concurs cu încă vreo şase inşi. Eu mi-am pus un fes şi am zis: Acum mâncam, pe urmă luptam. Ăia s-au oprit şi au zis: Îl luăm. Cine să-mi ia rolul turcului, când eu am trăit printre ei o viaţă? Am crescut aici, în Constanţa, în Piaţa Chiliei; ştiu să vorbesc turceşte. Veneau unii concurenţi la rol cu: Un` ti duşi, tu, măi? Erau clar pe alte roluri. Ăsta era al meu, de-o viaţă, dat de Dumnezeu.

D.B.: De ce credeţi că în general actorii de dramă sunt mai bine văzuţi decât actorii de revistă?
J.C.: Întotdeauna noi actorii de revistă am fost consideraţi mai aproape de mase. Dar asta nu înseamnă că nu am putut să jucăm roluri de dramă. Eu unul am fost Pristanda pe scena Naţionalului din Bucureşti. Dar şi actorii de dramă au trecut la genul de estradă. Uită-te la Marin Moraru, pe care-l iubesc foarte mult. [...] Însă lucrurile stau cum spui. Unii chiar ne consideră pe noi, cei de revistă, mai puţin pregătiţi, dar nu am idee de unde vine asta.

D.B.: Înainte, discursul public avea pudoare. Nu facem aprecieri dacă era bine sau era rău, ci vă întrebăm dacă vă impuneaţi singur limite în ceea ce priveşte umorul zis de la brâu în jos.
J.C.: Vulgaritatea nu mi-a plăcut niciodată şi nu pot să accept mare parte din umorul de azi. Aveam un cuplet cu Gelu Manolache în care el zicea: O, uite-o pe Fifuţa, dar crescu, e fată mare. Şi răspundeam: E, cum să-ţi spun adică, mare nu mai e de mică. Nici p-asta nu o spuneam de teamă să nu fiu vulgar.

D.B.: Totuşi, umorul de azi nu înseamnă doar frivolitate. Cum vi se pare, în mare vorbind?
J.C: Mai bine nu zic nimic că-i aud după aia pe unii sau pe alţii cu: Se ia boşorogul ăla de Jean de noi…

D.B.: De ce se spune despre actori că împlinesc de mai multe ori o vârstă?
J.C.: Probabil pentru că în general nu vor să-şi spună vârsta şi zicem şi noi 68 în loc de 70, iar până la 75 tot avem 70.

D.B.: E şi cazul dvs.?
J.C.: Hai, zi mai departe.

D.B.: Acum cu ce vă ocupaţi?
J.C.: Vând scoici. Ce să fac, mă? Aştept pensia.[...] Mai colaborez la o tăiere de moţ, la o nuntă. Mai vreau să-mi cumpăr o garsonieră cu uşa-n tavan, ca să stau liniştit. Doar sunt pe ultima sută de metri.