San Fermin la Pamplona, fiesta cu răniţi şi cu morţi de beţi

Ca să te bucuri plenar de panica mulțimii, în timpul curselor cu tauri, și să poți scoate poze bune nu ai prea multe variante. Una ar fi să te tocmești pentru un balcon.
Cităm în acest sens unul dintre multele anunţuri de mică şi descurcăreaţă publicitate: Închiriez balcon cu vedere magnifică a cursei, la curbe (unde de obicei este stâlcit poporul n.n.), etajul al doilea, 50 de euro de persoană pe zi, pentru grup de maxim zece oameni, cu mic dejun inclus. Că poate vrei să molfăi un crenvurşt şi să sorbi o infuzie de ochiul-boului înainte să-i vezi pe băieţi făcuţi pilaf de taur. Alt anunț zice că tot la 50 de euro de persoană pune la dispoziţie şi televizor ca să urmăreşti deranjul în reluare.

Dacă nu te ţin banii pentru balcon, mai ai două opţiuni. Cursa fiind la opt dimineaţa, la 5 jumate cel târziu te înfigi într-unul dintre puţinele locuri din care publicul poate vedea bine alergarea. Te pui acolo, socializezi, dormi de-a-mpicioarelea, dar nu pleci pentru că la întoarcere mai uşor intri la rege în audienţă decât prin mulţime spre locul pe care l-ai ocupat până în urmă cu cinci minute.

Ai alternativa să stai în tribuna arenei cu coride, „Plaza de Toros”, aflată la capătul coridorului de fugă. Biletul te costă 5-6 euro, dacă te ţine să rămâi la o coadă de o oră şi mai bine, sau 10-12 euro, de la bişniţarii care abordează la tot pasul. Din tribună, cursa propriu-zisă o vezi pe nişte ecrane mari, iar în final mai prinzi hârjoneala cu taurii a câtorva zeci de fugăriţi care au apucat să intre în arenă înaintea bovinelor.

Până la urmă, poţi ajunge la concluzia că mult mai simplu este să alergi. Cel târziu la 7 şi un sfert trebuie să fii pe circuit. Dacă poliţiştii care patrulează nu te simt prea împuşcat sau prea fumat, caz în care te vor zvârli în tribună, vei fi unul dintre „mozos”, cum sunt numiţi alergătorii.

Tauri şi boi

Dar cine sunt alergătorii? Să-i numim mai întâi pe „profesionişti”. Sunt poate vreo câteva zeci de inşi care în fiecare an îşi fac fereastră în program – cei care au unul – ca să fie fugăriţi de taur. Sunt meseriaşii care nu ating animalul şi fug pe cât se poate în faţa lui. Unii au dobândit meşteşugul în familie, de la taţi, la rândul lor antrenaţi în multe curse, cam cum au moştenit deprinderi Ionuţ de la Ion Dolănescu sau Adrian Năstase de la proful lui de istorie.

Marea majoritate o reprezintă amatorii de jogging cu taurinele; nu cu struţul sau cu câinele, cum vedem în reclamele de la noi. Sunt oameni cinstiţi, sau doar beţi-cleşte, care vor să fie prin preajmă când trece alaiul cu buhaiul. Este simplu să te numeri printre ei dacă alergi pe margine şi ai grijă să nu intri înaintea vitei pe ultima sută de metri, unde nu există refugii. Căci animalul de 600 de kile n-a învăţat să circule pe-o singură bandă (nu te gândi la Piedone, vorbim de taur aici) aşa că pe acest tronson nu ai altă scăpare decât să alergi corespunzător. Odată ieşit cu bine, ai în CV-ul cu care te prezinţi fetelor o cursă la Pamplona, ceea ce nu-i puţin lucru.

În enumerarea actorilor trebuie să-i pomenim şi pe tauri, la care nu prea ne-am dat seama cât aveau nobleţe şi cât tranchilizante în mişcări. Anul trecut, gazdele s-au jurat pe onoarea lor că nu le-au dat nimic liniştitor vitelor, după ce mai multe suspiciuni fuseseră exprimate în presă.

Urmează boii. Sunt bipezii pe care-i vedem că şicanează taurul, îl trag de coadă, aleargă în zig-zag sau, dacă au căzut, încearcă să se ridice, deşi regula spune să rămâi una cu pământul cât e iureşul lângă tine. Câțiva localnici cu care am stat de vorbă i-au identificat pe turiştii americani drept cei mai de seamă dintre boi, dar dacă stai mai mult pe acolo te prinzi că neghiobia este răspândită democratic printre popoarele venite să petreacă.

În fine, ar mai fi păstorii – los pastores –, personajele îmbrăcate în verde, care mână taurii, un fel de văcari-atleţi pregătiţi pentru cursa de 825 m slalom printre machitori şi derutaţi.

Viaţă de „pamplonică”

Pe perioada festivalului, la nicio oră din zi şi din noapte şi de la niciun colţ de stradă nu lipsesc mâncarea, pileala şi costumul de „pamplonică” (aşa se alintă ei, nu e termen din argoul pedofililor). Pe ultimul îl găseşti cu o reducere de cinci euro, adică la 20-25 de euro, dacă iei la pachet toate piesele: pantalonii şi camăşa albe, eşarfa (pañuelo) şi cordonul (fajín) roşii.

Poate că românul care a apucat uniforma pe vremea lui Ceaşcă nu se grăbeşte să le cumpere, şi pe bună dreptate. Te prinzi însă cât de utile-ţi sunt când nimereşti într-o zonă în care nişte băieţi golesc sticle cu vin peste capetele mulţimii. Că de ce să bea numai ei? Cât despre băutură, paharul de vin sau berea au oarecum preţuri de Dâmboviţa, 1-2 euro, în timp ce combinaţia de vin cu cola – scrisă kalimotxo, în grafia bască a locului – se dă la ofertă de 2 litri pentru 6 euro.

Ţi-ai făcut socoteala şi te bucuri că poţi lua taurul de coarne: torni în tine de 25 de euro pe zi, mănânci de 15, te îmbraci toată săptămâna cu 20. Dar trebuie să mai mergi şi la culcare, măcar din când în când. Asta devine o problemă, dacă nu ţi-ai rezervat din timp un pat. Pamplona are două sute de mii de locuitori. Autorităţile locale spun că pe perioada fiestei vin peste 30 de mii de turişti. Prin urmare, oraşul se umple de homleşi. Se doarme pe bănci şi prin parcuri, iar burghezii, în maşini, deşi când îi vezi tescuiţi la somn câte trei patru într-un turism simţi că ţi-ar fi mai bine cu cerul, însorit au ba, deasupra capului. Problema este că nopţile de vară în Pamplona nu sunt călduroase ca cele din Costineşti, unde cu un ziar mare şi gros înveleşti toată gaşca-ta-care-nu-poate-să-stea-liniştită-nicio-clipă.

Pe de altă parte, nici parcare nu este prea simplu de găsit pentru că pe o rază de vreo trei-patru kilometri de centru nu este loc să-ţi cazezi nici maşina, dacă vii în ultimul weekend al festivalului.

Sfântul Ferment

Cursa începe la ora 8 dimineaţa, dar până atunci lumea nici nu doarme şi nici nu joacă şeptică în parcuri. De la 9 seara, se bea sinergic şi înverşunat, de parcă Guiness Book-ul pândeşte o omologare de beţivăneală în masă. Străzile centrului vechi al oraşului se umplu de lume şi în cel mult o oră ajungi să te mişti la fel de lejer ca la aprinderea becurilor din bradul de Crăciun de la Unirii. După obiceiul locului, nu apuci să stai într-un bar, ci baţi străzile cât îţi permit ambuteiajele de mulţime. Vreo zece fanfare şi câţiva toboşari, unii pricepuţi la muzică alţii doar la balamuc, fac atmosferă. Timp de 7-8 ore se bea orice altceva decât apă plată, se dansează şi se ţopăie cu energia generaţiei emo altoite pe generaţia EPO.
În tot peisajul, folosirea celor câteva zeci de veceuri pare o apucătură desuetă.

Într-un ziar local, o fată care prezintă varianta spaniolă a emisiunii Momentul Adevărului a dat un interviu în care spunea că la San Fermin numai cine nu are chef nu se cuplează. Aşa o fi, dar zicem cu mâna pe inimă că bunesele pe care le-am văzut în Pamplona sunt doar cu puţin mai multe decât cele de la cozile lui Mazăre pentru ulei şi zahăr.

Bascii din regiune profită că au musafiri din cinci continente şi plasează la tot pasul bannere cu Libertate pentru ţara bascilor, Libertate pentru prizonierii politici etc. Ba dacă te simt „guiri” – un apelativ neutru pentru străini – încearcă să-ţi explice că spaniolii sunt imigranţi şi sunt nişte hijos de puta, ceea ce nu e tocmai un alint. Apoi te roagă să faci un gest pentru salvarea limbii basce, să pronunţi un cuvânt de-al lor: „ondasun”, adică „bine”. Sunt tare mulţumiţi când te aud.

Pe lângă mesajele politice sunt și unele civice: A te combina nu înseamnă a hărțui.

La ora cinci dimineaţa, străzile încep să fie curăţate. Maşinile de salubritate intră pe traseul cursei şi reuşesc într-o oră şi ceva să-l degajeze de stratul de sticle sparte, de pahare, de bidoane de plastic şi de alte lipicioşenii.

Povestea cumetriei

În mare, se ştie cum decurg lucrurile la această sărbătoare. Pe 6 iulie, la ora 12, din balconul primăriei se lansează un „chupinazo”, racheta cu artificii care marchează începutul fiestei de San Fermin. Care sfânt Fermin s-ar fi născut la Pamplona, a trăit în secolul al III-lea, a fost misionar creştin şi episcop, a sfârşit-o decapitat la 31 de ani, iar acum, ca patron al comunităţii autonome Navarra, din care face parte şi Pamplona, este sărbătorit pe data de 7 iulie.
Pornind de aici şi de la faima adusă de scrierile lui Hemingway, de aproape șase decenii s-a consolidat un întreg festival. În cele opt zile ale chefului, între 7 si 14 iulie, au loc opt curse, câte una în fiecare dimineaţă la ora opt, în care nouă tauri sunt mânaţi pe un coridor de străzi, ticsit cu alergători voluntari. Înainte să înceapă urmărirea, poporul îi cântă lui San Fermin cerându-i să-l călăuzească şi să-l binecuvânteze. Se lansează rachetele care anunţă că taurii au liber pe străzi şi în următoarele 2 – 4 minute fuge cine poate. O altă rachetă dă de veste că taurii au ieşit de pe străzi şi au intrat în „Plaza de Toros”, iar o a patra că distracţia s-a terminat. În jurul circuitului, medicii de pe ambulanţe se mişcă repede şi îi culeg în tărgi pe răniţi. În acest sens, pentru ediția de anul trecut se folosește termenul curată pentru că a avut doar vreo cinci vătămaţi în medie pe cursă. Singurul mort a căzut de pe un zid fără să se ia în coarne cu nimeni.

Ar mai fi de spus că din 2002, organizaţia PETA (People for the Ethical Threatment of the Animals – Oamenii pentru un tratament etic aplicat animalelor) mai dă un motiv de satisfacţie turiştilor. Pe 5 iulie, membrii ong-ului organizează un „encierro” uman şi manifestează nud pe străzile Pamplonei pentru interzicerea exploatării în acest fel a taurilor. Cu toate că acţiunea lor nu convine cu totul municipalităţii, nimeni nu încearcă să le inhibe pe tinerele PETA să protesteze, atâta vreme cât acţiunea lor reprezintă o atracţie în plus.

Textul a apărut inițial în revista FHM.