Barcelona, 11 septembrie 2008: Manifestaţie în favoarea independenţei. Sunt vizibile sloganurile "Spania înseamnă criză" şi "Independenţă şi socialism". (foto: jerc.cat)

Comunitatea cu capitala la Barcelona vrea să fie stat independent în cadrul Uniunii Europene. Pe lângă planul de a se rupe de Spania, sunt catalani care visează şi la alte teritorii: Andorra, puţin din Franţa şi câteva felii din restul Spaniei, adunate într-o federaţie cu numele Ţările Catalane. (cu un clic pe imaginea de mai jos se poate vedea harta pancatalanismului).

În aceste zile însă lupta se duce pentru Statutul Cataloniei, practic o constituţie paralelă cu cea a regatului iberic (după cum afirmă conservatorii spanioli), şi care, odată acceptat de Madrid, va însemna un pas decisiv spre independenţă. Documentul a fost contestat la Tribunalul Constituţional al Spaniei, iar în aşteptarea deciziei, numeroase gesturi publice sunt gândite să arate clar intenţiile secesioniste:

• În fiecare an pe 11 septembrie, de Ziua Naţională a Cataloniei, au loc manifestaţii la care se cere suveranitatea Republicii Catalane, în care sunt expuse şi celebrate simbolurile locale, steagul roş-galben al Cataloniei şi imnul “Secerătorii” (destul de transparent în versuri: Să cadă lanţurile aşa cum cad spicele etc.), ori sunt onoraţi eroii catalani. Ca ritualul să fie complet, se dă foc şi câte unui drapel spaniol. La mitingul pro-independenţă de azi a anunţat că participă şi preşedintele clubului de fotbal Barcelona, Joan Laporta, personaj popular şi de notorietate internaţională.
• Ieri, un judecător din Barcelona a interzis un referendum în orăşelul catalan Arenys de Munt, la care populaţia urma să răspundă la întrebarea dacă îşi doreşte independenţa. A fost acceptat totuşi un miting al adepţilor republicii catalane, după ce anterior fusese aprobată şi o manifestare a Falangei Spaniole, grupare naţionalistă pro-unitate care se revendică de la formaţiunea condusă de fostul dictator Franco.
• Liderul naţionalist al opoziţiei catalane, Artur Más, a declarat astăzi că nicio lege şi niciun tribunal nu sunt mai presus de voinţa unui popor, cu referire evidentă la dorinţa catalanilor de a-şi face propriul stat.

Actualizare, 14 septembrie: Au venit la votul din Arenys de Munt 41% dintre cei circa şase mii de alegători înscrişi pe liste, peste 95% răspunzând “da” la întrebarea Sunteţi de acord cu convertirea Cataloniei într-un stat de drept, independent, democrat şi social, integrat în Uniunea Europeană?

Spania funcţionează ca un stat federal, împărţit în 17 comunităţi autonome şi două oraşe (în nordul Africii), fiecare având parlament şi guvern propriu. Cum se poate vedea şi în imaginea de mai jos, teritoriile pe care le-ar pretinde federaliştii catalani sunt:

• Catalonia, comunitatea autonomă cu capitala la Barcelona şi cu o populaţie de circa 7,1 milioane de locuitori,
• Comunitatea Valenciană, unde se vorbeşte valenciana, un dialect a limbii catalane,
• Insulele Baleare, de asemenea un teritoriu al dialectului valencian-catalan, cu anumite particularităţi, motiv pentru care unii îl numesc “balear”,
• O făşie din Comunitatea Aragon,
• O mică zonă din Regiunea Murcia,
• Andorra – micul stat dintre Spania şi Franţa, unde limba oficială este catalana,
• Regiunea Rosellon, din Franţa.

În urmă cu o lună şi jumătate, ministrul de externe Miguel Angel Moratinos era primul oficial spaniol care intra în Gibraltar în ultimele trei secole. Presa regatului remarca atunci că, dincolo de primirea diplomatică, oraşul a fost împânzit de steagurile local şi al Marii Britanii, în lipsa oricărui drapel spaniol.

Într-adevăr, ultimul steag spaniol este la vamă. Dincolo, nimic nu-i mai spune călătorului că este în peninsula iberică. Pare că una din grijile Gibraltarului este să arate distanţă culturală şi politică faţă de Spania, de parcă ar zice: N-ai ce să-mi faci. Citeşte aici. Scrie în engleză. Şi mai încolo la fel. Şi tot aşa până la mare… Uite culorile noastre: alb şi roşu. Uite şi Union Jack, drapelul Albionului. Şi dacă vrei să suni un prieten, de la tine din ţară, intră în cabina asta telefonică, e la un metru de vamă şi, aşa roşie cum e, cu “window frames” – mă-nţelegi? – ochiuri de geam, o să-ţi amintească de Londra. La fel şi uniforma poliţiştilor acelora amabili care fac poze cu turiştii.

Pe alocuri, inscripţiile sunt şi în spaniolă, dar, în majoritatea lor, texte comerciale sau prohibitive de genul: Proprietatea Ministerului Apărării. Persoanele care intră fără autorizaţie o fac pe propriul risc.

Despre aeroportul local se vorbeşte ca despre o năstruşnicie a civilizaţiei. Se ajunge la pistă mergând câteva sute de metri de vamă. Nou-venitul se poate crede pe trotuar, deşi, ciudat, nu sunt borduri. Un semnal luminos şi unul sonor îl avertizează că urmează să se întâmple ceva în preajmă. Câţiva poliţişti din dreptul unei bariere din faţă încep să facă semne pietonilor. Se apropie şi îi mână pe visători: Hai, pe aici vine avionul. Barierele auto şi pietonală sunt coborâte. Poliţiştii dau telefon, probabil să anunţe că e liberă pista. Avionul decolează , traficul se reia.

La pas prin oraş, se poate vedea numărul mare de scutere şi autobuze de transport în comun pentru cei circa 6,8 kilometri pătraţi ai peninsulei. Sunt chiar mai multe linii. Strada principală se bifurcă. În dreapta, blocuri sau vile cu grădini întreţinute. Dincolo de ele, pădure de yahturi. În stânga, centrul oraşului: o stradă principală îngustă, ramificată cu altele la fel de înguste, cu clădiri vechi, cu localuri, cu numeroase magazine de bijuterii, de produse electronice sau alimentare. Ultimele au vitrinele ticsite cu whisky şi cu cartoane de ţigări, cu preţurile scrise mare, la vedere. Sunt cea mai bună reclamă într-un semi-paradis fiscal, în care, în urmă cu câţiva ani, numărul firmelor înregistrate, 28.000, îl depăşea pe cel al locuitorilor.

În toate părţile se pot vedea  bastioanele vechii aşezări şi pe de alta ambiţia cu care construieşte, cu care se ridică blocuri şi se reabilitează străzi. Construcţia îndârjită este de fapt noua problemă în relaţiiile hispano-gibraltarene. De la începutul acestui an, cotidianul spaniol ABC a pornit o campanie de presă prin care încearcă să arate că Gibraltarul îşi dezvoltă ample proiecte rezidenţiale şi de loisir în apele teritoriale spaniole. Are planuri pentru terenuri de fotbal, un parc de distracţii marin, două hoteluri de cinci stele şi blocuri de 20 de etaje, în care se va investi în jur două miliarde de euro. Pentru asta, se aduce nisip pe fundul mării, nisip cumpărat tot din Spania, din balastierele andaluze, constată gazetarii spanioli.

După ce expune elanul macro-urbanistic al zonei şi-l acuză pe ministrul de externe spaniol de pasivitate, deoarece nu a ridicat această problemă la recenta întâlnire cu premierul Gibraltarului, ziarul ABC caută să exprime plastic situaţia: Fructele arborelui pe care l-a plantat Moratinos cad toate în partea Gibraltarului. Spania nu se alege decât cu frunzele uscate.

Istoria locului

• I se spune Gibraltar după denumirea arabă Jabal-al-Tarik – Muntele lui Tarik, comandatul maur care în 711 a ocupat teritoriul stâncos.
• Spaniolii l-au cucerit în 1462 şi l-au păstrat până în 1705, când a fost ocupat de o flotă anglo-olandeză.
• După opt ani, în 1713, prin Tratatul de la Utrecht (v. pg. 78), Spania îi ceda definitiv Marii Britanii oraşul, cetatea, sistemul de apărare şi portul.
• De-a lungul timpului, teritoriul a fost în mai multe rânduri asediat de spanioli, ceea ce a făcut ca Marea Britanie să-şi păstreze aici trupe militare până în 1991.
• În secolul XX, tensiunile din zonă s-au acutizat la începutul anilor 60. Guvernul dictatorului spaniol Franco a adus chestiunea la ONU, ca diferend teritorial, cerând să se pună capăt, cităm, “situaţiei coloniale a zonei”.
• Marea Britanie a recurs atunci la ceea ce s-a considerat un a fi subterfugiu, acordând , la o cerere formulată de autorităţile locale, dreptul ţinutului la autodeterminare. Astfel, în 1967, în peninsulă, s-a organizat un referendum în urma căruia, doi ani mai târziu, Gibraltarul devenea Teritoriu britanic de peste mări, regiune cu statut special, ce nu face parte din Marea Britanie, dar care se află sub suzeranitatea coroanei. Astăzi în lume sunt 14 astfel de teritorii britanice, printre ele numărându-se şi Gibraltarul.
• Regimul franchist a reacţionat imediat închizând toate căile de comunicaţie cu Gibraltarul, gest care a lovit în spaniolii care munceau în regiunea britanică, dar mai ales în economia acesteia din urmă.
• În 1981, Charles şi prinţesa Diana anunţau că, după nuntă, îşi vor începe luna de miere cu o călătorie în Gibraltar. În semn de protest, regele şi regina Spaniei au refuzat invitaţia la eveniment.
• Traficul pietonal a fost redeschis abia în 1982, la şapte ani după moartea lui Franco, iar cel auto în 1985.
• Tot atunci, odată cu negocierile pentru intrarea Spaniei în Comunitatea Economică Europeană, cele două state au hotărât să tranşeze situaţia zonei într-un proces la Bruxelles.
• Relaţiile reci ale Spaniei cu Gibraltarul s-au menţinut însă, Madridul etichetând peninsula drept loc al spălării de bani, al evaziunii fiscale, al traficului de droguri şi de ţigări (Sunt mai mulţi “caco” - hoţi - decât “macaco” - maimuţe care populează şi care au adus celebritate locului, scria un ziar spaniol).
• În 1997, regatul iberic a propus o dublă suveranitate hispano-britanică asupra teritoriului, lucru acceptat, cel puţin verbal, de Marea Britanie.
• În replică, în 2002, teritoriul autonom a organizat un nou referendum la care 99% din populaţie a răspuns “nu” la întrebarea: Sunteţi de acord ca Marea Britanie şi Spania să-şi împartă suveranitatea asupra Gibraltarului? Marea Britanie s-a grăbit să anunţe că, în consecinţă, nu va realiza nicio înţelegere care să vină împotriva dorinţei locuitorilor Gibraltarului.
• În 2006, au început discuţii tripartite Spania -Marea Britanie – Gibraltar, în urma cărora s-au rezolvat problema pensiilor lucrătorilor spanioli care munceau în peninsulă înainte de 1969, i-a fost acordat Gibraltarului de către Spania a unui cod telefonic propriu şi chestiuni legate de fluidizarea traficului în zonă.
• Şeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator, cu funcţie onorifică. Gibraltarul însă este condus executiv de un prim-ministru. Maltez de origine, actualul premier se numeşte Peter Caruana şi ocupă acest post de 13 ani.

Afiş de la referendumul din 2002, prin care gibraltarenii sunt îndemnaţi să refuze dubla suzeranitate hispano-britanică. (wikipedia.org)