Dar în timp ce profesorul Adrian Streinu-Cercel le spune ziariştilor care-l sună că nu poate oferi date despre starea de sănătate a lui Dinică, în lipsa acordului familiei, “surse medicale” şi chiar comunicate de presă ale spitalului Floreasca sunt difuzate de parcă artistul ar aparţine numai şi numai poporului. Practic toate ziarele şi televiziunile i-au difuzat patologia, cu toate că sunt câteva bariere etice şi legale care ar trebui să împiedice răspândirea pandemică a unor astfel de informaţii:

1. Există un jurământ al lui Hipocrate, prin care medicii chiar se jură că vor păstra tăcerea asupra a ceea ce văd ori aud în timpul unui tratament.
2. O lege, 46/2003 privind drepturile pacientului, spune:

Art. 21. – Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.
Art. 22. – Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.

3. Atât de invocata deontologie jurnalistică i-ar putea face pe managerii din presă să se întrebe empatic dacă le-ar conveni să se vorbească public despre propria suferinţă sau despre a cuiva din familia lor.

Legi, documente de principii (charts) şi o precupare pentru protecţia celui bolnav sunt în tot spaţiul occidental. În Uniunea Europeană, în 2007, 18 aprilie a fost declarată Ziua Drepturilor Pacientului, drepturi printre care se numără şi acela al confidenţialităţii datelor de legate de starea de sănătate. În Statele Unite, ziariştii reclamă că în urma promulgării în 2003 a actului numit Privacy Rule, al Departamentului de Stat pentru Sănătate şi Resurse Umane, spitalele nu doar că nu dau informaţii despre sănătatea pacientului, dar nici măcar nu confirmă internarea unei persoane. La noi însă, în continuare publicul asistă la evoluţia bolii unei personalităţi ca la meci: Care mai e scorul la leucocite? Dar viteza de joc a sângelui?