Cum în anii comunismului existau centre de colectare a sticlelor şi borcanelor, cineva s-a gândit cum să facă rost, mergând pe la casele oamenilor, de recipientele cu pricina. Ei erau “vânzătorii de aer”. Chiar şi cu o inadvertenţă temporală - eternul Ilie Dobre comentează un meci de fotbal în care este pomenit numele fostului stelist Victoraş Iacob, încă în activitate, născut în 1980 -, povestea este singura din această a doua parte care îşi justifică eticheta de legendă urbană.

Mitul şoferului de găini este mai degrabă din ciclul B.D. la munte şi la mare, iar “curcanul zburător” nu doar că iese din definiţia folclorului citadin – căci subţirimea istoriei nu pare să-şi justifice colportarea -, ci şi din timpul Epocii de aur pentru că, aşa cum spunea regizorul la conferinţa de presă, lucrurile se petrec la începutul anilor `90. Tot la întâlnirea cu presa, în felul său agreabil, Cristian Mungiu a insistat să afirme că, odată cu 4,3,2 şi cu Amintiri din Epoca de aur, ar cam vrea să ia distanţă de ciclul poveştilor din comunism.

Luat separat, fiecare scurt-metraj cere atenţie, dar puse laolaltă derutează spectatorul, cel puţin în această a doua parte realizat de Mungiu împreună cu alţi patru regizori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu.

Despre prima parte a producţiei am scris aici.

Calitatea prin care se încearcă promovarea producţiei este umorul: Mungiu promite în interviuri că oricine vine la film va râde, iar pe afişul peliculei sunt citate aprecierile presei britanice: Haios şi  Foarte amuzant. Se râde, dar poate mai importantă este recuperarea filmică a acestor istorii, realizată de Mungiu şi de alţi patru regizori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu. Bunăoară, era păcat să se uite istoria excesului de căciuli din poza prezidenţială sau cea a porcului gazat, anecdote care, cu tot comicul lor, vorbesc şi despre privaţiunile şi becisniciile anilor de comunism.

Contestabilă ar fi modalitatea de difuzare a celor şase filme. S-a optat pentru varianta care aduce glorie, adică legarea într-un lung metraj şi nu prezentarea lor sub forma unui serial de televiziune (precum, de pildă, Petits mythes urbains, în care Omar Sharif este taximetris şi povestaş). Cea din urmă ar fi fost poate mai adecvată având în vedere că filmele girate de Mungiu au în comun doar lungimea şi ideea care stă la baza scenariilor: ecranizarea unor istorii care încep cu “Cică…” sau cu “Se zice că…”,  din vremea dictaturii.

Despre partea a doua, Dragoste în timpul liber, am scris aici.