Olimpia Melinte

Într-o canisă mizeră dintr-un sat mehedinţean, familia lui Avram (Valentin Popescu) creşte câini agresivi pe care vrea să-i vândă italienilor preocupaţi să-şi protejeze locuinţele de imigranţi. În rudimentul de obşte organizat patriarhal, rudenia dintre cele patru personaje – bărbatul, nevasta sa (Magdalena Cernat), fiul (Liviu Pintileasa) şi nora (Olimpia Melinte) – este neînsemnată în comparaţie cu legătura laborală dezvoltată între ei. Trăiesc împreună doar pentru că aşa le este mai uşor să supravieţuiască şi, prin urmare, nici etica relaţiilor nu are prea multe în comun cu felul de a se raporta unul la altul al membrilor unei familii. Apare firesc ca socrul să facă sex cu nora, pe care o hărţuieşte sub ochii soţului ei, şi nici măcar problemele apărute după oploşirea în apropiere a unei şatre nu sudează afectiv lumea lui Avram, ci, dimpotrivă, fiecare se gândeşte doar la căpătuială şi la evadare.

Cele ce plutesc ia distanţă de filmele româneşti ale ultimilor ani, care parcă nu mai abandonează reţeta clişeului de limbaj. Mircea Daneliuc nu şi-a propus să facă publicul să râdă din schimburi de replici şi nici nu a căutat să dea senzaţia de cine-verité. A construit nişte personaje şi o situaţie pe care le-a pus într-un decor restrâns – practic totul se întâmplă în canisă şi în apropierea ei, pe malul Dunării. Povestea este astfel conturată încât lasă impresia că scenariul putea la fel de bine să fie adus pe scena unui teatru. Nu în ultimul rând, filmul este altfel şi datorită unui sonor foarte bun, puţin întâlnit în producţiile autohtone.

Dacă Mircea Daneliuc este unul dintre cei care au adus la noi, prin Probă de microfon, limbajul autentic cotidian, cu accentul pus pe stereotipurile de exprimare şi de gândire ale omului de pe stradă, tot el, odată cu Cele ce plutesc, ajută la evacuarea acestui gen exploatat în exces. Filmele româneşti care se vor face de acum încolo pe reţeta cinematografică din tranziţie vor fi probabil primite ca nişte pastişe depăşite.

Regizorul ne-a răspuns aici câtorva întrebări despre acest cel mai recent film al său.

Valentin Popescu

Nicodim Ungureanu (stânga) şi Liviu Pintileasa (centru)

Monica Bârlădeanu, interpreta Francescăi, şi regizorul Bobby Păunescu

Francesca, o tânără pedagogă, vrea să plece la muncă în Italia. Problemele de care se loveşte sunt obţinerea banilor şi prejudecăţile despre prejudecăţile italienilor faţă de români. Adică începând cu propriii părinţi i se spune cât de riscant este pasul pe care vrea să-l facă mergând singură într-o ţară în care românii ar fi discriminaţi şi chiar arestaţi pe străzi, fie şi numai pentru obârşia lor. Lucrurile ar fi avut un curs previzibil dacă iubitul Francescăi nu ar fi intrat într-o afacere cu nişte cămătari, ceea ce duce la intersectarea a două medii care altminteri nu ar fi avut nimic în comun: cel al unei familii obişnuite, de condiţie medie şi cel al unor interlopi fără scrupule. Ciocnirea provoacă întreaga tensiune a filmului şi devine dramatică prin vulnerabilitatea pe care o arată norodul cu carte de muncă când este vizitat de lumea infracţională.

Deşi probabil pelicula va fi ţinută minte doar prin replica cu “târfa de Mussolini” şi poate prin debutul într-un rol principal al Monicăi Bârlădeanu, sunt câteva gesturi şi situaţii din cotidian aduse dibaci de regizor pe ecran. Nu atât de multe încât să facă din Francesca evenimentul anului, ca în autoelogiul lansat la întâlnirea cu presa, dar pentru că au fost puse într-un ansamblu corent, filmul nu va fi uitat când se va vorbi despre realizările cinematografice din această perioadă.

În alte roluri apar Doru Boguţă – iubitul Francescăi (a jucat şi în Întâlniri încrucişate), Luminiţa Gheorghiu (asistenta de pe ambulanţă în Moartea domnului Lăzărescu), Doru Ana şi scenograful Mihai Dorobanţu, în rol de individ dubios fără cusur. Producător al filmului a fost Cristi Puiu, care s-a arătat mulţumit că Bobby Păunescu şi Monica Bârlădeanu nu şi-au distrus reciproc carierele şi au rămas un cuplu şi după încheierea filmărilor.

Am mai remarcat product placement-urile din afacerile fraţilor Păunescu – b1 TV şi hotelul Inter, fără însă ca cineva din film să citească Curierul Naţional -  şi mapa de presă impecabilă oferită cu sprijinul sponsorului Intesa SanPaolo Bank, şi nu al Bancorex-ului, cum poate s-ar fi aşteptat unii.

La sfârşit, chiar îţi vine să te bucuri. Dac-o ţine tot aşa, Păunescu cel mic va fi un câştig pentru cultură şi un megaevazionist mai puţin pentru buget.

Calitatea prin care se încearcă promovarea producţiei este umorul: Mungiu promite în interviuri că oricine vine la film va râde, iar pe afişul peliculei sunt citate aprecierile presei britanice: Haios şi  Foarte amuzant. Se râde, dar poate mai importantă este recuperarea filmică a acestor istorii, realizată de Mungiu şi de alţi patru regizori: Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu. Bunăoară, era păcat să se uite istoria excesului de căciuli din poza prezidenţială sau cea a porcului gazat, anecdote care, cu tot comicul lor, vorbesc şi despre privaţiunile şi becisniciile anilor de comunism.

Contestabilă ar fi modalitatea de difuzare a celor şase filme. S-a optat pentru varianta care aduce glorie, adică legarea într-un lung metraj şi nu prezentarea lor sub forma unui serial de televiziune (precum, de pildă, Petits mythes urbains, în care Omar Sharif este taximetris şi povestaş). Cea din urmă ar fi fost poate mai adecvată având în vedere că filmele girate de Mungiu au în comun doar lungimea şi ideea care stă la baza scenariilor: ecranizarea unor istorii care încep cu “Cică…” sau cu “Se zice că…”,  din vremea dictaturii.

Despre partea a doua, Dragoste în timpul liber, am scris aici.

De la stânga la dreapta: Ioan Stoica (polițistul Nelu), Dragoș Bucur (polițistul Cristi) și Vlad Ivanov (comandantul Anghelache)

Găsim în film un polițist cu o etică superioară, care caută spiritul legii și nu litera ei, există și un șef autoritar, cu pretenții de pedagog socratic, dar regizorul nu pune accentul pe personalități, ci pe scenele din lumea în care trăiesc personajele.

Autorul nu a vrut să folosească scurtăturile tipice cinematografiei. De pildă, rețeta spune că trebuie arătat cum un individ intră într-o cameră, urmează partea esențială a acțiunii din acea cameră – bunăoară, replicile – și momentul ieșirii din încăpere. Astfel, o întâlnire de, să zicem, o oră, este redusă la momentele sale esențiale, suficient ca publicul să priceapă mersul lucrurilor.

În „Polițist, adjectiv”, eroul intră, așteaptă minute bune, iar spectatorul îl însoțește în întreaga așteptare, fără ca între timp să se întâmple ceva.  Nici măcar la gândurile personajului nu are acces. Cu această ambiție, pare că regizorul nu și-a propus să seducă publicul larg, ci poate doar o audiență dedicată filmului. O excepție ar fi momentul în care polițistul face analiza, la nivelul simțului comun, a versurilor unui cântec, singurul loc în care Porumboiu forțează o scenă bufă și pare interesat să-i agațe pe cei din sală. În rest, asiști aproape în timp real la lungi scene de filaj, la cine tăcute și la alte așteptări.

Deși a pornit de la un scenariu arid, autorul reușește să facă un film altfel decât majoritatea producțiilor autohtone de azi, care mizează pe clișeele de exprimare și de conduită din cotidian.

Polițistul din rolul principal este Dragoș Bucur, iar șeful Anghelache este Vlad Ivanov, interpretul mamoșului de ocazie din „4,3,2”, al lui Cristian Mungiu.

Irina Săulescu și Dragoș Bucur.

De la stânga la dreapta: Sandu Mihai Gruia, Alexandru Bindea, Udo Schenk şi Florin Piersic jr. (în rolul lui Curzio Malaparte)

Regizorul o invită să se afirme, iar femeia, odată ajunsă la microfon, zice: Filme facem despre cum a fost cu evreii în război, dar de-atunci şi până acuma ne-au mâncat întruna…

Nu te uimeşte să vezi că acolo unde sunt o sută de români se găseşte măcar unul preocupat de pericolul jidănesc. Te suprinde o aşa reacţie după un film care, deşi vorbeşte despre pogrom, este în principal o peliculă despre năravurile autohtone.

Scenariul făcut de Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu porneşte de la un text al scriitorului şi militantului italian  Curzio Malaparte (1898-1957). În volumul Kaputt, macaronarul care a rescris capitolul „lovituri de stat” (Tehnica loviturii de stat, ed. Nemira), din teoria politică, îşi aminteşte de trecerea sa prin Moldova. În iunie 1941, mergând spre frontul din Ucraina, în calitate de corespondent al cotidianului Corriere della Sera, Malaparte (pseudonim pe care şi l-a ales pentru a fi răsturnatul etic al lui Bonaparte) s-a oprit la Iaşi, tocmai în zilele în care evreii erau ba făcuţi pilaf, ba deportaţi. Capitolul din Kaputt este dramatic, arătând o armată română hipercompetentă în curăţat evrei. Aceasta e povestea cărţii. Scenariştii se abat însă de la firul istoriei şi vin cu o satiră a birocraţei şi a vieţii de la noi.

Florin Piersic jr., Costel Caşcaval şi the other guy

Pe alocuri, se arată şi pogromul, cu tot tragismul său, dar în cea mai mare parte, pelicula ia în tărbacă neamurile proaste. Nu simţi aşadar că ai de-a face cu încă un film despre oprimarea evreilor,  ci cu unul despre apucăturile românilor.

Radu Gabrea a reuşit, pare că nu cu foarte mulţi bani, să redea atmofera celui de-al doilea război mondial. În afară de câteva elemente decupate parcă din zilele noastre – baia de la hotel –, detaliul butaforiei te duce în atmosfera dorită de regizor. Sonor, eşti „agăţat” cu piesa Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara? chiar dacă în memoriile scrise ale lui Malaparte răsună doar cântecul popular Ce-ai în guşă, Mărioară, interpretat de o artistă a vremii, Chiva Piţigoi.

Filmul place şi datorită a cel puţin doi actori, Florin Piersic jr. şi Claudiu Bleonţ. Primul joacă un Curzio Malaparte introvertit şi suferind, cum a fost creat de scenarişti – spre deosebire de cel din carte, gagicar şi sociabil – iar Bleonţ este ofiţerul român Niculescu Coca, şmecher, isteric, oportunist, descurcăreţ, o caricatură a lui Hitler. Gruber este Marcel Iureş, dar călătoria nu este a sa, ci a celor din etnia sa, spre moarte, nu spre salvare, ca în Train de Vie-ul lui Radu Mihăileanu.

În ziua în care Călătoria lui Gruber a fost proiectat la Festivalul Filmului European, pe 14 mai, Radu Gabrea a început filmările la Mănuşile roşii, continuarea Cocoşului decapitat, după cum regizorul a mărturisit asistenţei.

Generalii Cerchez și Cernat (Mircea Albulescu și Amza Pellea), în „Pentru patrie”, s-au întors să mai bată o dată la turci.

Te prinzi repede că este vorba despre o docu-dramă, un film documentar gândit să capete forţă prin introducerea elementelor de film artistic.

Dacă partea de document nu spune nimic nou, pe măsură ce trece timpul, remarci fragmente din filme româneşti mai vechi (s-a recurs la cinci astfel de producţii). Cel puţin secvenţele din Pentru Patrie acoperă cam o cincime din Carol I.

În rest, ai impresia că Sergiu Nicolaescu a vrut să facă un film cu care românii să-l ţină minte, suprapunându-şi imaginea cu cea a unui mit puternic în istoria naţională, primul rege al României.

Pe lângă jocul uşor afazic al regizorului, mai sunt de remarcat prezenţa igienică a lui Răzvan Vasilescu, în rolul prim-ministrului Ion I.C.Brătianu, şi Andreea Măcelaru Șofron (vezi ultima foto). Doamna a interpretat-o pe regina Maria, dar cu fiecare prim-plan aduce mai mult a viţelucă şi nu la  zburdalnicul suflet al suveranei României.

Ion I.C.Brătianu (Răzvan Vasilescu) și Carol I (Sergiu Nicolaescu)

Carol I și viitoarea regină Maria (Andreea Măcelaru Șofron)

Filmul lui Daneliuc este crunt, încărcat de dezordine, în mintea oamenilor și în lucruri, de minciună, de durere fizică și de tânguire. Mai ales de tânguire. Marilena este suferindă și permanent vezi, auzi, percepi durerea femeii. Îți trebuie ambiție să duci la capat acest al 17-lea film al lui Daneliuc, iar după două ore eşti contaminat de agitaţia personajelor.

Cecilia Bârbora

Vrei, nu vrei, remarci că Cecilia Barbora nu face un rol mult deosebit de celelalte apariţii din filmele lui Mircea Daneliuc, dar aici problema pare să fie a scenaristului, soțul său, același Daneliuc.

În rolul principal masculin apare Serghei Mizil, tovarăș de golăneli de-al lui Nicu Ceaușescu și Mădălin Voicu și beizadeaua demnitarului comunist Paul Niculescu Mizil. Într-un interviu din revista Topbusiness, Mizil jr. spune cum a ajuns să joace in film, deși nu este actor de profesie: Maestrul Mircea Daneliuc m-a vazut într-o emisiune televizată și m-a sunat[...]: Aș vrea să joci în filmul meu. Ești ceea ce-mi trebuie.[...] Mi-a spus tot timpul: Nu încerca să fii actor. Fii natural. Și Mizil chiar a reușit să intre în rolul de mârlan, mai ales că era obișnuit din viața de zi cu zi să poarte la gât un lanț aurit precum cel de bicicletă.

Celelalte două personaje de prim-plan sunt interpretate de Nicodim Ungureanu și de Cornel Palade, cărora rolurile de uvrier cu aplecare spre ilicit și respectiv de alcoolic libidinos par că le vin mănușă.

Bănuim că dacă Daneliuc ar fi câștigat Primaria Capitalei, când a candidat în 2000, ar fi fost un primar urmat de mult mai mulți bucureșteni decât în prezent, când în sală, la Patria, a doua zi de la premieră, erau 20 de oameni.

Cornel Palade

Nicodim Ungureanu

Andreea Boșneag, în rolul liceenei Delia

Scena de 35 de secunde a spotului este însă trasă iar şi iar şi iar (tot filmul, ca să spunem şi deznodământul), deci tânăra este nevoită să bea şi iar să bea (ca să deconspirăm detaliile), din sticla de suc, mimând pofta. De aici, lui Radu Jude ar fi trebuit să-i iasa un lung-metraj. Cea mai fericită fată din lume s-a născut însă scurt-metraj, de care s-a tras ca de peltea. Dacă voia sa păstreze scenariul integral, regizorul putea să-l spargă în vreo şase-opt filmulețe, pe care sa le pună pe youtube, la care lumea să  curgă comentariile loooool, cool etc. pentru că pontuţe golănești are în el.

E drept că Jude şi co-scenarista Augustina Stanciu îşi creează personaje autentice, pe măsura felului de a fi al românului în cotidian: irascibil, pus pe harţă pentru orice mărunţiș, vanitos în meschinarie şi mârlan, iar odată terminată treaba, dispus să uite de toate şi să fie sincer amical cu cei cu care tocmai a trecut prin polemici abrazive. Dar problema filmului – pe lângă cele trei dialoguri care depășesc cinci minute (!) -, este că a fost făcut foarte târziu. Dacă ar fi aparut înainte de Marfa şi banii (2001), al lui Răzvan Radulescu şi Cristi Puiu, ar fi fost o realizare onorabilă. Ieşit astăzi, este o peliculă mediocră. La anul, ar fi fost o producție bună de difuzat pe Acasă TV, în locul mult mai elaboratei Inima de ţigancă.

Mai trebuie spus că, cu acest scenariu, pe când filmul era în proiect, Jude a câştigat un important premiu de 10.000 de dolari la festivalul de la Sundance (Utah, Statele Unite), iar la prezentarea de la B-est, sala a tot râs şi a aplaudat energic la finalul proiecţiei.

Cea mai fericită fată din lume a venit la fel de oportun precum un cântec compus astăzi cu Jos Iliescu, dar filmul e folositor măcar pentru că a prezentat-o pe Andreea Boşneag, o liceană intrată convingător în pielea personajului din rolul principal. Păcat că regizorului scurt-metrajului Lampa cu caciulă nu i-a cântat nimeni înainte de acest film: Hey, Jude, don`t make it long…

Părinții Deliei, interpretați de Vasile Muraru și de Violeta Haret-Popa

Maria Dinulescu (plan apropiat) și Ioana Flora

Altfel, la capătul filmului, ne-au petrecut câteva gânduri:
- Personajele au pe alocuri reacţii inautentice, părând prea uşor de manipulat de fata găsită pe drum.
- Maria Dinulescu ne-a părut, ca interpretare, la nivelul lui Jojo, din scenetele Divertişilor.
- O prezenţă destul de scurtă, dar remarcabilă o are Nicodim Ungureanu, în rolul clientului protector al fetei.
- Totuşi, îţi vine să revezi Pescuit sportiv măcar pentru a pricepe mai bine desfăşurarea lucrurilor.

Daca n-ai dormit bine înaintea proiecţiei, mişcările singurei camere folosite pentru filmări, în miniDV, în tehnica Point of View, în care obiectivul urmăreşte chipul fiecărui personaj, îţi pot provoca un pic de vertij.

În materialul oferit presei, regizorul spune că mai mult şi mai mult l-a preocupat să reflecte moralitatea personajului masculin, care nu vrea sa facă compromisuri, laşitatea acestuia, manipularea, teme ce mă interesează şi în care eu însumi am “probleme”, pe care încerc să mi le explic.

Am mai reţinut că filmul a fost gata în 2007, iar filmările au durat numai 10 zile. În altă parte, regizorul mai afirmă că totul l-a costat 4.000 de euro.

Adrian Titieni

Diana Cavallioti, Marius Rizea şi Andi Vasluianu

Cei trei nu au nimic în comun, dar ajung să-şi taie calea, îşi influenţează destinele, pentru ca în cele din urmă să îşi vadă de viaţă, fără a avea imaginea de ansamblu a deviaţiilor provocate în destinele celorlalţi. Cu alte cuvinte, spectatorul poate vedea cum bătaia de par a unui barman din Rahova, poate provoca o furtună în conştiinţa unui realizator radio de succes, fără ca nimeni să ştie de circumstanţele care au determinat mersul lucrurilor.

În rolurile principale sunt distribuiţi Mimi Brănescu, în rol de Mihai Dobrovolschi, Andi Vasluianu, un pârnăiaş fără noroc, Doru Boguţa, sosia lui Bogdanovici, şi un domn din ţara lui Nokia, care se conectează cu şefa penitenciarului, interpretată de Oxana Moravec.