Printre altele, play-back-ul a trebuit să fie inventat – şi nu numai pentru muzică, dar şi pentru cuvânt -, pentru că, altfel, am fi văzut şi astăzi ecranizări din Al.Dumas-fiul, filme în care, alături de spada lui Athos şi de dantelele demoazelelor ar fi fost obligatoriu să observăm şi… microfonul…
Aşa s-a născut play-back-ul, dintr-o necesitate vie… S-a întâmplat ca ideea să fie preluată succesiv şi de disc, şi de banda de magnetofon… În play-back, nu se întrevede nimic rău; negativ (sic!) este că în emisiunile “pe viu”, cântăreţii noştri nu mai cunosc decât piesele din programul lor restrâns…

Exista totuși o problemă, adaugă autorul: Nu vi s-a părut curios să vedeţi cum un public realmente cucerit într-un spectacol la Sala Mare a Palatului sau la Studioul de concerte de la Radioteleviziune cere insistent reapariţia vedetei preferate; aceasta revine dar tot cu aceeaşi melodie?

În următorul capitol, printre alte interviuri, este şi unul cu dirijorul şi compozitorul Sile Dinicu (1919-1993). Muzicianul vede altfel lucrurile:

Pe vremuri, se făcea o distincţie: era cântăreţ cel ce apărea la teatru, pe o scenă. Cel ce apărea la restaurante nu era cântăreţ, ci “dizeur“. El nu cânta cântecele, el “le spunea” (de la franţuzescul “dire”). Succesul cântăreţului bisat astăzi nu mai este al său, ci al cântecului, şi putem să ne dăm seama de aceasta cunoscând că şi vedetele noastre, mult bisate astăzi, de fapt “spun” cântecele (vorbim despre începutul anilor 70 n.a.)…
Am putut să văd cum, încetul cu încetul, microfonul a scos din rol vedeta autentică. Până la apariţia acestui instrument se cânta, bineînţeles, fără microfon, ceea ce însemna că, pentru a fi vedetă, trebuia neapărat să ai voce.. Îmi amintesc de o vedetă de altădată, de Zavaidoc, zis “Gură de aur”… Apoi îmi vine în minte numele lui Cristian Vasile, cel care prin 1937-1940 se producea prin restaurante, la teatru, la “Cărăbuş”, la “Gioconda”…
Astăzi, microfonul, banda de magnetofon, şi celelalte fac totul. La televiziune, solistul este imprimat pe bandă… Solistul realizează un aşa-numit play-back, pe englezeşte, “cântat înapoi”, “cântat după” – banda sonoră contrafăcută, jocul vizual contrafăcut şi el. Unde este atunci adevărul? A existat o epocă a strălucirii vocilor, astăzi microfonul îşi asumă primul loc…

P.S. Deoarece a fost pomenit Cristian Vasile, ne amintim că povestea sa cu “frumoasa Zaraza” este o ficţiune a lui Mircea Cărtărescu, după cum scriitorul o spune în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli: Împreună cu câţiva prieteni ne-am amuzat să scriem melodrame de toate felurile. Zaraza s-a născut la confluenţa dintre Borges şi Cristian Vasile, ca o simplă joacă literară.

Actualizare: Pagina oficială de Facebook a lui Ovidiu este aici.

Am vorbit prin skype vreo trei sferturi de oră. Ne-a dat şi nişte poze de-ale sale, cu familia, pe care le-am orientat, împreună cu toată povestea, spre FHM-ul din iulie 2008.

Dorelian Bellu: Cum eşti cu sănătatea?
Ovidiu Ioncu: Starea mea de sănătate este normală, nu există motive de îngrijorare. Singura problemă ar fi oboseala pentru că muncesc mult.

D.B.: Ce munceşti şi unde locuieşti în Australia?
O.I.: Lucrez în construcţii, ca zugrav, meserie extrem de bine plătită. Locuiesc în Brisbane, capitala statului Queensland, teritoriu în nord-estul Australiei. Ne-am cumpărat aici două case, într-una locuim, iar cealaltă este dată în chirie.

D.B.: Cum te-ai adaptat? Ai ajuns în Australia în…
O.I.: În mai, pe 17 mai 2003. Pot spune că din acel moment m-am mai născut o dată. Mi-a fost greu să mă adaptez, dar viaţa te schimbă. Prima oară am mers la o şcoală de acolo. După trei luni mi-am căutat de lucru. Am găsit ca zugrav. Am ajuns la locul faptei, unde m-au întrebat dacă ştiu să zugrăvesc. Le-am zis că ştiu ceva, dar s-a dovedit că nu prea le aveam. În timp însă am învăţat, acum ştiu cam tot în meserie. Sunt bani buni, dar e grea.
Sufletul meu a rămas în România, însă nu regret mişcarea făcută, cel puţin din punct de vedere material. Câştig de cel puţin o sută de ori mai bine.

D.B.: Ai cetăţenia australiană?
O.I.: Da, am primit-o în august 2005.

D.B.: Ai păstrat-o şi pe cea română?
O.I.: Da, cum să nu? De ce-aş fi renunţat la ea? Am dublă cetăţenie.

D.B.: Cum ai luat hotărârea să pleci?
O.I.: Faptul că soţia mea avea legături aici ne-a făcut să optăm pentru Australia. Mi-a luat foarte mult timp să mă decid. Problema mea am spus-o şi atunci: cu banii pe care îi primeam din muzică abia dacă trăiam de pe o zi pe alta. Urma să avem un copil căruia voiam să-i oferim o viaţă îndestulată, lucru puţin probabil în România. Nu era altă soluţie. S-a spus că trebuia să mă apuc de un album solo, dar eram prea decepţionat ca să o pot lua de la capăt în ţară.

D.B.: Cum au reacţionat colegii din trupă când le-ai zis că părăseşti ţara?
O.I.: La momentul respectiv, deja relaţiile dintre noi scârţâiau destul de rău, tensiunea era starea generală în trupă aşa că nu au aflat decât destul de târziu, iar atunci reacţia lor nu a fost cea mai elegantă.

D.B.: De câte ori ai venit în România în aceşti ani?
O.I.: O singură dată, la începutul lui octombrie 2005, şi am stat până la sfârşitul lui ianuarie 2006. Trebuia să vin pentru că nu aveam stare. Voiam să mă întorc, să mai văd ţara. Acum m-am liniştit. Nu mai am aceeaşi apăsare. Dacă pot să mai ajung anul ăsta în ţară, bine, dacă nu, o aduc aici pe maică-mea, iar la anul voi vedea.

D.B.: Când ai venit în ţară, cu cine ai interacţionat?
O.I.: Păi, mai întâi am interacţionat cu vameşul din aeroportul Otopeni. Vorbea cu noi de parcă eram ultimii oameni şi mi-am adus brusc aminte de cum stau lucrurile în România. Am fost la Constanţa, apoi am luat-o spre Arad. În gară, în Bucureşti, ţigăneală, certuri, de-alde dă-mi zece mii că să moară, mama… şi alte din astea…

D.B.: Cu cei din trupă te-ai întâlnit atunci?
O.I.: S-a întâmplat cam aşa. Ajuns la Constanţa, la socrii mei, într-una din zile m-a sunat Gigi Mărgărit, bossul clubului Phoenix. Mi-a spus că trupa urma să aibă concert în localul lui. M-am dus. Nu vreau să mă apuc acum să critic, dar concertul Cargo nu mi-a plăcut. Lipsea ceva din muzica lor şi nu e vorba de mine aici.

D.B.: Publicul cum a reacţionat când te-a recunoscut?
O.I.: Au strigat Kempes, Kempes, au vrut să mă urc pe scenă, eu, nu şi nu. După pauză, Adrian Bărar a anunţat la microfon că prietenul şi colegul Kempes e în public, dar – s-a grăbit el să adauge – n-o să cânte. Eu oricum nu aş fi avut de gând.

D.B.: Puse cap la cap experienţele din ţară, cum ţi s-a părut România, după doi ani şi jumătate de stat „afară”?
O.I.: Am văzut că preţurile crescuseră mult, că viaţa era mai dură decât atunci când am plecat, ceea ce se vedea şi în felul de a fi al oamenilor, mai dur, să-i zic aşa. Îmi păreau mult mai stresaţi. După câteva zile însă de stat în România m-am obişnuit cu toate.

D.B.: Hai, să mai discutăm despre muzica trupei Cargo. Cum ţi se pare că a evoluat după plecarea ta, dincolo de acel concert la care ai asistat?
O.I.: Să o luăm pe îndelete. După 1995, Cargo s-a schimbat foarte mult, din punct de vedere muzical. Mai întâi, am fost supărat pe această schimbare. Apoi am fost decepţionat. Era, ca să zic aşa, o muzică pentru toată lumea, căreia îi lipsea esenţa. Deja nu mai era genul meu. Linia adoptată nu era cea pe care o voiam. Practic, mă chinuiam, chiar mă chinuiam să cânt ceva ce nu-mi plăcea. Pentru că dacă nu iubeşti piesele pe care le interpretezi, nu poţi să dai totul pe scenă. Apoi, de la Spiritus Sanctus schimbarea a fost radicală.

D.B.: De ce crezi că a avut loc această schimbare? A impus-o piaţa? Are legătură cu preferinţele muzicale ale membrilor trupei?
O.I.: Nu ştiu să-ţi spun exact motivul, doar că cel care făcea piesele nu prea avea treabă cu hard & heavy-ul. Altă explicaţie clară nu am. Oricum, pentru mine, muzica de acum a trupei nu mai înseamnă nimic.

D.B.: Ai devenit la un moment dat un vector de imagine al trupei. Nu zic liderul formaţiei, ci cel mai vizibil component al ei. Care a fost acel moment? Şi zi-mi dacă, drept urmare, s-a întâmplat ceva ca trupa să te proiecteze în faţă, pentru că-ţi formasei nişte conexiuni cu publicul. Este o chestiune de management muzical ca vocalul unei formaţii, de obicei, să fie scos la înaintare.
O.I.: Nu a fost nevoie să mă promoveze. Publicul mă vedea pe mine în faţă, cântam bine, poate că arătam şi cât de cât bine – nu pot să zic eu asta. Eu trimiteam mesajul publicului, eu eram cel mai vizibil şi deci nu a fost nevoie să fiu scos în faţă.

D.B.: Ce muzică mai asculţi?
O.I.: Judas Priest, Ozzy, Floyd, Zeppelin, deci de la psihedelic la heavy-metal.

D.B.: Rockul alternativ, new-metalul te-au prins?
O.I.: Îmi place un album Pantera, dar cam atât. Nu e genul meu muzica asta. O las să meargă în maşină ca zgomot de fond.

D.B.: De când eşti în Australia ai auzit muzică românească, la radio sau la tv, în altă parte decât la posturile de la noi transmise prin satelit?
O.I.: Soţia mea îmi spunea că a auzit odată o piesă 3 Sud-Est, într-un show de circ. Eu, doar din astea de petrecere.

D.B.: Acum de ce ţi se pare ţie că muzica românească nu merge afară? Limba este o barieră. Alte motive care ar fi?
O.I.: Limba nu ştiu dacă este o barieră atât de mare. Uită-te la Rammstein, care cântă în germană. Bine, nu există nici managerul care să pună trupele româneşti pe piaţă, măcar în Europa. Plus că din punct de vedere muzical nu s-au schimbat lucrurile într-atât încât să ieşim dincolo de graniţă.

D.B.: Tu mai cânţi? Când eşti cu apropiaţii, când lucrezi..?
O.I.: În baie… Glumesc. Când muncesc, muncesc.

D.B.: La concerte mergi?
O.I.: Am fost la Iron Maiden, mai mult că a vrut soţia. Eu aş fi mers doar să-i văd dacă erau cu Paul Di`Anno, primul vocalist. Am mai fost la Ozzy Osbourne. Ăsta-i nebun: cântă prost, nu se sincronizează cu restul instrumentelor, dar nu te plictiseşti la spectacolul lui. Am vrut să ajung şi la Bryan Adams, dar cum nu eram foarte entuziasmat, am uitat.

D.B.: Cum se uită australienii la români?
O.I.: În general, românii nu sunt văzuţi bine niciunde în lume. Impresia generală pe care o lăsăm lumii este de oameni care au probleme cu legea. Nici aici nu e prea bună această impresie, dar dacă demonstrezi că eşti o persoană de calitate, lumea te tratează cu respect şi prietenie. Ca să-ţi dau un exemplu, am intrat în spital pentru că mă durea capul, la un moment dat. Asistentul de acolo m-a întrebat: “Sunteţi ţigan?”. Era să mă ridic la el, cât era de mare. Nu că m-a făcut ţigan, ci că a pus problema aşa.

D.B.: După ce aţi ajuns în Australia, soţia ta a născut…
O.I.: Da, pe 6 august 2003, fetiţa are deci acum 4 ani şi 10 luni, o cheamă Yasmine Dianne, face karate şi modeling, iar anul viitor merge la şcoală. Am ajuns să văd cu ea toate parcurile zoo de aici.

D.B.: Ziceai că s-au spus lucruri neadevărate sau rău-intenţionate despre tine. Când au apărut aceste informaţii şi la ce făceau trimitere?
O.I.: Bineînţeles că au apărut după plecarea mea. În general se refereau la starea mea de sănătate, că nu voi fi în stare să mă descurc în Australia şi că mă voi întoarce la trupă. Ba chiar s-a lansat zvonul că sunt în divorţ, tocmai în perioada în care soţia mea năştea. După cum s-a văzut, nimic din toate astea nu au avut acoperire.

D.B.: Te întreb şi pe tine aşa cum este întrebată o vedetă activă: planuri, socoteli?
O.I.: Vreau să-mi iau o motocicletă Harley. Am trei maşini, dar pe mine mă interesează Harley-ul.

Interviul a fost făcut pentru revista FHM.

O a doua discuţie cu Ovidiu Ioncu am publicat-o aici.