Olimpia Melinte

Într-o canisă mizeră dintr-un sat mehedinţean, familia lui Avram (Valentin Popescu) creşte câini agresivi pe care vrea să-i vândă italienilor preocupaţi să-şi protejeze locuinţele de imigranţi. În rudimentul de obşte organizat patriarhal, rudenia dintre cele patru personaje – bărbatul, nevasta sa (Magdalena Cernat), fiul (Liviu Pintileasa) şi nora (Olimpia Melinte) – este neînsemnată în comparaţie cu legătura laborală dezvoltată între ei. Trăiesc împreună doar pentru că aşa le este mai uşor să supravieţuiască şi, prin urmare, nici etica relaţiilor nu are prea multe în comun cu felul de a se raporta unul la altul al membrilor unei familii. Apare firesc ca socrul să facă sex cu nora, pe care o hărţuieşte sub ochii soţului ei, şi nici măcar problemele apărute după oploşirea în apropiere a unei şatre nu sudează afectiv lumea lui Avram, ci, dimpotrivă, fiecare se gândeşte doar la căpătuială şi la evadare.

Cele ce plutesc ia distanţă de filmele româneşti ale ultimilor ani, care parcă nu mai abandonează reţeta clişeului de limbaj. Mircea Daneliuc nu şi-a propus să facă publicul să râdă din schimburi de replici şi nici nu a căutat să dea senzaţia de cine-verité. A construit nişte personaje şi o situaţie pe care le-a pus într-un decor restrâns – practic totul se întâmplă în canisă şi în apropierea ei, pe malul Dunării. Povestea este astfel conturată încât lasă impresia că scenariul putea la fel de bine să fie adus pe scena unui teatru. Nu în ultimul rând, filmul este altfel şi datorită unui sonor foarte bun, puţin întâlnit în producţiile autohtone.

Dacă Mircea Daneliuc este unul dintre cei care au adus la noi, prin Probă de microfon, limbajul autentic cotidian, cu accentul pus pe stereotipurile de exprimare şi de gândire ale omului de pe stradă, tot el, odată cu Cele ce plutesc, ajută la evacuarea acestui gen exploatat în exces. Filmele româneşti care se vor face de acum încolo pe reţeta cinematografică din tranziţie vor fi probabil primite ca nişte pastişe depăşite.

Regizorul ne-a răspuns aici câtorva întrebări despre acest cel mai recent film al său.

Valentin Popescu

Nicodim Ungureanu (stânga) şi Liviu Pintileasa (centru)

Filmul lui Daneliuc este crunt, încărcat de dezordine, în mintea oamenilor și în lucruri, de minciună, de durere fizică și de tânguire. Mai ales de tânguire. Marilena este suferindă și permanent vezi, auzi, percepi durerea femeii. Îți trebuie ambiție să duci la capat acest al 17-lea film al lui Daneliuc, iar după două ore eşti contaminat de agitaţia personajelor.

Cecilia Bârbora

Vrei, nu vrei, remarci că Cecilia Barbora nu face un rol mult deosebit de celelalte apariţii din filmele lui Mircea Daneliuc, dar aici problema pare să fie a scenaristului, soțul său, același Daneliuc.

În rolul principal masculin apare Serghei Mizil, tovarăș de golăneli de-al lui Nicu Ceaușescu și Mădălin Voicu și beizadeaua demnitarului comunist Paul Niculescu Mizil. Într-un interviu din revista Topbusiness, Mizil jr. spune cum a ajuns să joace in film, deși nu este actor de profesie: Maestrul Mircea Daneliuc m-a vazut într-o emisiune televizată și m-a sunat[...]: Aș vrea să joci în filmul meu. Ești ceea ce-mi trebuie.[...] Mi-a spus tot timpul: Nu încerca să fii actor. Fii natural. Și Mizil chiar a reușit să intre în rolul de mârlan, mai ales că era obișnuit din viața de zi cu zi să poarte la gât un lanț aurit precum cel de bicicletă.

Celelalte două personaje de prim-plan sunt interpretate de Nicodim Ungureanu și de Cornel Palade, cărora rolurile de uvrier cu aplecare spre ilicit și respectiv de alcoolic libidinos par că le vin mănușă.

Bănuim că dacă Daneliuc ar fi câștigat Primaria Capitalei, când a candidat în 2000, ar fi fost un primar urmat de mult mai mulți bucureșteni decât în prezent, când în sală, la Patria, a doua zi de la premieră, erau 20 de oameni.

Cornel Palade

Nicodim Ungureanu