Skwba.: Am în cap asta de vreo patru ani. Eu lucrez și ca sunetist la Primăria Cernavodă. În septembrie am făcut un proiect în care am solicitat buget pentru festival. În decembrie mi l-au aprobat și din acel moment am început treaba. Asta nu înseamnă că până atunci nu m-am agitat cu tot felul de hârtii și de formalități.

Putinaemotie.ro: Cât ți-a pus la dispoziție primăria?
Skwba: O sumă minimă.

Putinaemotie.ro: Adică…
Skwba: 300 de milioane de lei vechi.

Putinaemotie.ro: Deci vreo șapte mii și ceva de euro. Care ți-a fost ambiția când te-ai văzut cu banii ăștia?
Skwba: Inițial m-am gândit să fac un eveniment regional, cu trupe din Constanța și din împrejurimi. Dar ne-am strâns mai mulți, ne-am gândit, au venit propunerile și am ajuns la ce vezi aici: un festival în toată regula.

Putinaemotie.ro: Ce înseamnă că „v-ați strâns mai mulți”?
Skwba: Eu cu vreo, hai, să zic, 30 de rockărași din Cernavodă. Am făcut un fel de brainstorming și am selectat vreo 60 de formații, umblând pe site-urile lor, pe profilurile de myspace. Am început să le contactăm. După cum ai văzut, cred că au rămas cele mai bune.

Putinaemotie.ro: Sub genericul „rock” au încăput trupe care abordează cele mai diverse subgenuri: heavy metal, thrash, progressive, melodic power, alternative, gotic, hardcore sau death. Acum, după ce ai văzut, ești mulțumit că ai încercat să acoperi tot acest spectru?
Skwba: Da, și acesta a fost un criteriu când le-am împărțit pe cele trei zile. În prima seară, de exemplu, am pus trupele de power și trei formații cu voci feminine. A doua seară și a treia au fost „mai grele”, cu black metal și death.

Putinaemotie.ro: Am vorbit cu băieții dintr-o trupă. Ne-au zis că întreaga formație a primit șapte milioane și jumătate, dar că ei cântă de plăcere. Alt grup, din Banat, spunea chiar pe scenă că a venit cu nașul. Cu celelalte formații cum ai negociat de le-ai convins să vină?
Skwba: Unii au impresar. Ne-au spus că pornesc discuția de la o sumă minimă de 3-400 de euro. Însă le-am explicat că noi, ca organizatori, nu câștigăm vreun ban din toată povestea asta. În prezent este doar un festival de promovare a rockului, a trupelor rock.

Putinaemotie.ro: Continuă te rog să ne spui cum te-ai descurcat cu bugetul primit. Cum ai făcut publicitate? de exemplu.
Skwba: Cea mai bună publicitate este prin prieteni, din gură în gură, prin e-mail și prin messenger. Deja am ajuns la internet. Apoi, prin diverse site-uri. Se poate vedea și pe pagina noastră de net care ne-au fost partenerii media. Unii ne-au ajutat benevol, cum sunt cei de la Radio3net Florian Pitiș, care ne-au făcut spoturile radio. Am trimis și un comunicat de presă la vreo 60 de ziare locale. Unii l-au publicat. Cred că dacă nu ar fi fost anunțat cod galben de ploaie aș fi adus vreo 500 de oameni, dar probabil nu au vrut să riște stând la cort în condițiile acestea și este de înțeles.

Putinaemotie.ro: Ai alături și un loc de campare. Ce te-a mai preocupat legat de organizare?
Skwba: În primul rând, să găsesc un loc adecvat concertelor. Am avut două opțiuni. Am vrut să fie apă alături și o singură cale de acces. Până la urmă am ajuns aici, un platou foarte bun, după cum vezi. Am mai pus toalete ecologice, bineînțeles, am aranjat să fie prezente Poliția, Salvarea, Pompierii și Jandarmeria. Am mai închiriat scena și instalația de sonorizare, care n-au dezamăgit pe nimeni. În fine, am vorbit cu comercianții locali cu care am stabilit să vândă micii cu doi lei și berea la trei, închiriind spațiu la un preț modic: 3 lei metrul pătrat. Aici mi-au făcut unii figura și au venit cu preț de dumping. 2,5 lei paharul de bere. Și pentru că două cluburi de rock m-au promovat i-am invitat să-și vândă berea aici.

Putinaemotie.ro: De ce n-ai pus un preț pe intrare?
Skwba: Cred că îți dai seama ce se ascultă într-un oraș precum Cernavodă: electro, manele și altele pe care le auzi la radio și la tv. Dacă puneam o sumă mică, oarecare, probabil că rockerii ar fi venit oricum, dar localnicii care nu ascultă genul acesta, nu. Așa am vrut să le arăt: uitați, aveți și altceva. Poate că la anul voi băga bilete de intrare dar vor fi foarte ieftine, cât să-mi acopere cheltuielile cu gardul și cu oamenii care stau la intrare. Mă mai gândesc.

putinaemotie.ro: Ce mai ai în plan pentru a doua ediție, cea de la anul?
Skwba: Ce-aș putea avea decât să aduc sponsori care să susțină cheltuielile cu trupele? Sper să găsim când vor vedea ce treabă serioasă am făcut aici, practic cu buget zero. După ce găsim sponsori, vom vedea.

Am vorbit prin skype vreo trei sferturi de oră. Ne-a dat şi nişte poze de-ale sale, cu familia, pe care le-am orientat, împreună cu toată povestea, spre FHM-ul din iulie 2008.

Dorelian Bellu: Cum eşti cu sănătatea?
Ovidiu Ioncu: Starea mea de sănătate este normală, nu există motive de îngrijorare. Singura problemă ar fi oboseala pentru că muncesc mult.

D.B.: Ce munceşti şi unde locuieşti în Australia?
O.I.: Lucrez în construcţii, ca zugrav, meserie extrem de bine plătită. Locuiesc în Brisbane, capitala statului Queensland, teritoriu în nord-estul Australiei. Ne-am cumpărat aici două case, într-una locuim, iar cealaltă este dată în chirie.

D.B.: Cum te-ai adaptat? Ai ajuns în Australia în…
O.I.: În mai, pe 17 mai 2003. Pot spune că din acel moment m-am mai născut o dată. Mi-a fost greu să mă adaptez, dar viaţa te schimbă. Prima oară am mers la o şcoală de acolo. După trei luni mi-am căutat de lucru. Am găsit ca zugrav. Am ajuns la locul faptei, unde m-au întrebat dacă ştiu să zugrăvesc. Le-am zis că ştiu ceva, dar s-a dovedit că nu prea le aveam. În timp însă am învăţat, acum ştiu cam tot în meserie. Sunt bani buni, dar e grea.
Sufletul meu a rămas în România, însă nu regret mişcarea făcută, cel puţin din punct de vedere material. Câştig de cel puţin o sută de ori mai bine.

D.B.: Ai cetăţenia australiană?
O.I.: Da, am primit-o în august 2005.

D.B.: Ai păstrat-o şi pe cea română?
O.I.: Da, cum să nu? De ce-aş fi renunţat la ea? Am dublă cetăţenie.

D.B.: Cum ai luat hotărârea să pleci?
O.I.: Faptul că soţia mea avea legături aici ne-a făcut să optăm pentru Australia. Mi-a luat foarte mult timp să mă decid. Problema mea am spus-o şi atunci: cu banii pe care îi primeam din muzică abia dacă trăiam de pe o zi pe alta. Urma să avem un copil căruia voiam să-i oferim o viaţă îndestulată, lucru puţin probabil în România. Nu era altă soluţie. S-a spus că trebuia să mă apuc de un album solo, dar eram prea decepţionat ca să o pot lua de la capăt în ţară.

D.B.: Cum au reacţionat colegii din trupă când le-ai zis că părăseşti ţara?
O.I.: La momentul respectiv, deja relaţiile dintre noi scârţâiau destul de rău, tensiunea era starea generală în trupă aşa că nu au aflat decât destul de târziu, iar atunci reacţia lor nu a fost cea mai elegantă.

D.B.: De câte ori ai venit în România în aceşti ani?
O.I.: O singură dată, la începutul lui octombrie 2005, şi am stat până la sfârşitul lui ianuarie 2006. Trebuia să vin pentru că nu aveam stare. Voiam să mă întorc, să mai văd ţara. Acum m-am liniştit. Nu mai am aceeaşi apăsare. Dacă pot să mai ajung anul ăsta în ţară, bine, dacă nu, o aduc aici pe maică-mea, iar la anul voi vedea.

D.B.: Când ai venit în ţară, cu cine ai interacţionat?
O.I.: Păi, mai întâi am interacţionat cu vameşul din aeroportul Otopeni. Vorbea cu noi de parcă eram ultimii oameni şi mi-am adus brusc aminte de cum stau lucrurile în România. Am fost la Constanţa, apoi am luat-o spre Arad. În gară, în Bucureşti, ţigăneală, certuri, de-alde dă-mi zece mii că să moară, mama… şi alte din astea…

D.B.: Cu cei din trupă te-ai întâlnit atunci?
O.I.: S-a întâmplat cam aşa. Ajuns la Constanţa, la socrii mei, într-una din zile m-a sunat Gigi Mărgărit, bossul clubului Phoenix. Mi-a spus că trupa urma să aibă concert în localul lui. M-am dus. Nu vreau să mă apuc acum să critic, dar concertul Cargo nu mi-a plăcut. Lipsea ceva din muzica lor şi nu e vorba de mine aici.

D.B.: Publicul cum a reacţionat când te-a recunoscut?
O.I.: Au strigat Kempes, Kempes, au vrut să mă urc pe scenă, eu, nu şi nu. După pauză, Adrian Bărar a anunţat la microfon că prietenul şi colegul Kempes e în public, dar – s-a grăbit el să adauge – n-o să cânte. Eu oricum nu aş fi avut de gând.

D.B.: Puse cap la cap experienţele din ţară, cum ţi s-a părut România, după doi ani şi jumătate de stat „afară”?
O.I.: Am văzut că preţurile crescuseră mult, că viaţa era mai dură decât atunci când am plecat, ceea ce se vedea şi în felul de a fi al oamenilor, mai dur, să-i zic aşa. Îmi păreau mult mai stresaţi. După câteva zile însă de stat în România m-am obişnuit cu toate.

D.B.: Hai, să mai discutăm despre muzica trupei Cargo. Cum ţi se pare că a evoluat după plecarea ta, dincolo de acel concert la care ai asistat?
O.I.: Să o luăm pe îndelete. După 1995, Cargo s-a schimbat foarte mult, din punct de vedere muzical. Mai întâi, am fost supărat pe această schimbare. Apoi am fost decepţionat. Era, ca să zic aşa, o muzică pentru toată lumea, căreia îi lipsea esenţa. Deja nu mai era genul meu. Linia adoptată nu era cea pe care o voiam. Practic, mă chinuiam, chiar mă chinuiam să cânt ceva ce nu-mi plăcea. Pentru că dacă nu iubeşti piesele pe care le interpretezi, nu poţi să dai totul pe scenă. Apoi, de la Spiritus Sanctus schimbarea a fost radicală.

D.B.: De ce crezi că a avut loc această schimbare? A impus-o piaţa? Are legătură cu preferinţele muzicale ale membrilor trupei?
O.I.: Nu ştiu să-ţi spun exact motivul, doar că cel care făcea piesele nu prea avea treabă cu hard & heavy-ul. Altă explicaţie clară nu am. Oricum, pentru mine, muzica de acum a trupei nu mai înseamnă nimic.

D.B.: Ai devenit la un moment dat un vector de imagine al trupei. Nu zic liderul formaţiei, ci cel mai vizibil component al ei. Care a fost acel moment? Şi zi-mi dacă, drept urmare, s-a întâmplat ceva ca trupa să te proiecteze în faţă, pentru că-ţi formasei nişte conexiuni cu publicul. Este o chestiune de management muzical ca vocalul unei formaţii, de obicei, să fie scos la înaintare.
O.I.: Nu a fost nevoie să mă promoveze. Publicul mă vedea pe mine în faţă, cântam bine, poate că arătam şi cât de cât bine – nu pot să zic eu asta. Eu trimiteam mesajul publicului, eu eram cel mai vizibil şi deci nu a fost nevoie să fiu scos în faţă.

D.B.: Ce muzică mai asculţi?
O.I.: Judas Priest, Ozzy, Floyd, Zeppelin, deci de la psihedelic la heavy-metal.

D.B.: Rockul alternativ, new-metalul te-au prins?
O.I.: Îmi place un album Pantera, dar cam atât. Nu e genul meu muzica asta. O las să meargă în maşină ca zgomot de fond.

D.B.: De când eşti în Australia ai auzit muzică românească, la radio sau la tv, în altă parte decât la posturile de la noi transmise prin satelit?
O.I.: Soţia mea îmi spunea că a auzit odată o piesă 3 Sud-Est, într-un show de circ. Eu, doar din astea de petrecere.

D.B.: Acum de ce ţi se pare ţie că muzica românească nu merge afară? Limba este o barieră. Alte motive care ar fi?
O.I.: Limba nu ştiu dacă este o barieră atât de mare. Uită-te la Rammstein, care cântă în germană. Bine, nu există nici managerul care să pună trupele româneşti pe piaţă, măcar în Europa. Plus că din punct de vedere muzical nu s-au schimbat lucrurile într-atât încât să ieşim dincolo de graniţă.

D.B.: Tu mai cânţi? Când eşti cu apropiaţii, când lucrezi..?
O.I.: În baie… Glumesc. Când muncesc, muncesc.

D.B.: La concerte mergi?
O.I.: Am fost la Iron Maiden, mai mult că a vrut soţia. Eu aş fi mers doar să-i văd dacă erau cu Paul Di`Anno, primul vocalist. Am mai fost la Ozzy Osbourne. Ăsta-i nebun: cântă prost, nu se sincronizează cu restul instrumentelor, dar nu te plictiseşti la spectacolul lui. Am vrut să ajung şi la Bryan Adams, dar cum nu eram foarte entuziasmat, am uitat.

D.B.: Cum se uită australienii la români?
O.I.: În general, românii nu sunt văzuţi bine niciunde în lume. Impresia generală pe care o lăsăm lumii este de oameni care au probleme cu legea. Nici aici nu e prea bună această impresie, dar dacă demonstrezi că eşti o persoană de calitate, lumea te tratează cu respect şi prietenie. Ca să-ţi dau un exemplu, am intrat în spital pentru că mă durea capul, la un moment dat. Asistentul de acolo m-a întrebat: “Sunteţi ţigan?”. Era să mă ridic la el, cât era de mare. Nu că m-a făcut ţigan, ci că a pus problema aşa.

D.B.: După ce aţi ajuns în Australia, soţia ta a născut…
O.I.: Da, pe 6 august 2003, fetiţa are deci acum 4 ani şi 10 luni, o cheamă Yasmine Dianne, face karate şi modeling, iar anul viitor merge la şcoală. Am ajuns să văd cu ea toate parcurile zoo de aici.

D.B.: Ziceai că s-au spus lucruri neadevărate sau rău-intenţionate despre tine. Când au apărut aceste informaţii şi la ce făceau trimitere?
O.I.: Bineînţeles că au apărut după plecarea mea. În general se refereau la starea mea de sănătate, că nu voi fi în stare să mă descurc în Australia şi că mă voi întoarce la trupă. Ba chiar s-a lansat zvonul că sunt în divorţ, tocmai în perioada în care soţia mea năştea. După cum s-a văzut, nimic din toate astea nu au avut acoperire.

D.B.: Te întreb şi pe tine aşa cum este întrebată o vedetă activă: planuri, socoteli?
O.I.: Vreau să-mi iau o motocicletă Harley. Am trei maşini, dar pe mine mă interesează Harley-ul.

Interviul a fost făcut pentru revista FHM.

O a doua discuţie cu Ovidiu Ioncu am publicat-o aici.