[Intra pe site ca sa asculti fisierul audio]

Iar în  minutele de după gol, ziarele au titrat:

Entuziasm maxim arătat de ziarul sportiv Marca, cel mai citit al Spaniei: semne de exclamare şi substantivul "gol" aproape transformat în interjecţie.

AS, celălalt mare cotidian sportiv din regatul iberic, transmite aceeaşi exaltare prin semnele de exclamare.

El Mundo, al doilea ziar quality al Spaniei, titrează sobru, în nota obişnuită a titlurilor sale: Gol miraculos al lui Villa

Din nou exclamare, în ABC, al treilea cotidian generalist. Ca toate ziarele de mai sus, şi acesta apare la Madrid.

La Vanguardia, ziarul catalan de acoperire naţională, ţine scorul pe un crawl, în partea de sus a paginii.

În Diario de Navarra, ziar apărut la Pamplona, într-un teritoriu revendicat de basci, se spune sec, la câteva minute după golul lui Villa: Spania, la un pas de semifinale.

Diario Vasco, publicaţie ce apare în Ţara Bascilor, arată că reuşita lui Villa a apărut în urma unui carambol.

În Voz de Galicia, principalul cotidian al comunităţii din nord-vestul peninsulei iberice, unde, se zice, limba spaniola are tot mai puţin loc în spaţiul public, se scrie: David Villa eliberează din nou Spania.

Coperta ghidului și Bibiana Aido, ministrul spaniol al Egalității, în vârstă de 32 de ani, sub patronajul căruia a apărut materialul educativ. (foto: wikipedia)

Câteva citate și imagini pot arăta ambițiile lucrării care și-a propus să explice, fără nicio inhibiție, cum pătrunde sexualitatea în viața fiecărei tinere.

Că aveți sâni mari sau sâni mici, asta nu are nicio legătură cu capacitatea de a resimți plăcere sexuală. (pg. 6 )

Deși mărimea penisului nu este importantă pentru satisfacția sexuală, băieții și bărbații obișnuiesc să o folosească drept dovadă a virilității și a maturității. (pg.17)

Dacă nu vrei să continui (cu sarcina n.n.) trebuie să ajungi cât mai repede la un centru de planificare familiară sau la un centru de sănătate, iar acolo te vor ajuta. (p.46)

Dragostea oferă posibilități infinite; o vei descoperi în întreaga ta viață… Este delicată, dulce, egoistă, amară, jovială. Te epuizează, te invadează, te umple și te consumă, te face să te simți împlinită și te lasă goală sufletește… Tu ești stăpâna sentimentelor, a corpului, a plăcerii și a vieții tale. Este dreptul tău și libertatea ta. (pg.32)

„Retragerea” și coitus interruptus nu au fost niciodată bune metode contraceptive. (pg.37)

Este importantă folosirea prezervativului înainte de orice contact genital, anal sau oral. (p.42)

Cu aceeași franchețe, ghidul apărut în Spania prezintă teme precum găștile de prieteni, drogurile, bolile cu transmisie sexuală sau disfuncțiile menstruale, iar fotografiile și desenele limpezesc lucrurile acolo unde cuvintele ar putea să nu o facă.

Lămuriri grafice despre utilizarea diafragmei ca metodă contraceptivă.

La capitolul despre apariția sarcinii, s-a optat pentru un desen în care hainele celor doi iubiți sunt risipite prin cameră.

Când se discută despre folosirea corectă a tampoanelor.

În Spania, avortul încă este incriminat penal, mai puțin dacă sarcina pune în pericol viața mamei, dacă a apărut ca urmare a unui viol ori în cazul în care fetusul ar urma să se nască cu tare fizice sau psihice.

În pregătire este însă un proiect de lege care, spun criticii săi, urmărește să facă din regatul iberic unul dintre cele mai liberale state din Europa la acest capitol. Ei arată că doar în Finlanda și Marea Britanie minorele pot întrerupe graviditatea fără acordul părinților, lucru care ar putea fi acceptat în Spania, conform proiectului aflat în dezbatere. Opoziția la aceste schimbări este însă foarte puternică și, pentru 17 octombrie, este anunțat la Madrid un miting la care, sub sloganul „Dreptul de a trăi”, sunt așteptate un milion de persoane.

În urmă cu o lună şi jumătate, ministrul de externe Miguel Angel Moratinos era primul oficial spaniol care intra în Gibraltar în ultimele trei secole. Presa regatului remarca atunci că, dincolo de primirea diplomatică, oraşul a fost împânzit de steagurile local şi al Marii Britanii, în lipsa oricărui drapel spaniol.

Într-adevăr, ultimul steag spaniol este la vamă. Dincolo, nimic nu-i mai spune călătorului că este în peninsula iberică. Pare că una din grijile Gibraltarului este să arate distanţă culturală şi politică faţă de Spania, de parcă ar zice: N-ai ce să-mi faci. Citeşte aici. Scrie în engleză. Şi mai încolo la fel. Şi tot aşa până la mare… Uite culorile noastre: alb şi roşu. Uite şi Union Jack, drapelul Albionului. Şi dacă vrei să suni un prieten, de la tine din ţară, intră în cabina asta telefonică, e la un metru de vamă şi, aşa roşie cum e, cu “window frames” – mă-nţelegi? – ochiuri de geam, o să-ţi amintească de Londra. La fel şi uniforma poliţiştilor acelora amabili care fac poze cu turiştii.

Pe alocuri, inscripţiile sunt şi în spaniolă, dar, în majoritatea lor, texte comerciale sau prohibitive de genul: Proprietatea Ministerului Apărării. Persoanele care intră fără autorizaţie o fac pe propriul risc.

Despre aeroportul local se vorbeşte ca despre o năstruşnicie a civilizaţiei. Se ajunge la pistă mergând câteva sute de metri de vamă. Nou-venitul se poate crede pe trotuar, deşi, ciudat, nu sunt borduri. Un semnal luminos şi unul sonor îl avertizează că urmează să se întâmple ceva în preajmă. Câţiva poliţişti din dreptul unei bariere din faţă încep să facă semne pietonilor. Se apropie şi îi mână pe visători: Hai, pe aici vine avionul. Barierele auto şi pietonală sunt coborâte. Poliţiştii dau telefon, probabil să anunţe că e liberă pista. Avionul decolează , traficul se reia.

La pas prin oraş, se poate vedea numărul mare de scutere şi autobuze de transport în comun pentru cei circa 6,8 kilometri pătraţi ai peninsulei. Sunt chiar mai multe linii. Strada principală se bifurcă. În dreapta, blocuri sau vile cu grădini întreţinute. Dincolo de ele, pădure de yahturi. În stânga, centrul oraşului: o stradă principală îngustă, ramificată cu altele la fel de înguste, cu clădiri vechi, cu localuri, cu numeroase magazine de bijuterii, de produse electronice sau alimentare. Ultimele au vitrinele ticsite cu whisky şi cu cartoane de ţigări, cu preţurile scrise mare, la vedere. Sunt cea mai bună reclamă într-un semi-paradis fiscal, în care, în urmă cu câţiva ani, numărul firmelor înregistrate, 28.000, îl depăşea pe cel al locuitorilor.

În toate părţile se pot vedea  bastioanele vechii aşezări şi pe de alta ambiţia cu care construieşte, cu care se ridică blocuri şi se reabilitează străzi. Construcţia îndârjită este de fapt noua problemă în relaţiiile hispano-gibraltarene. De la începutul acestui an, cotidianul spaniol ABC a pornit o campanie de presă prin care încearcă să arate că Gibraltarul îşi dezvoltă ample proiecte rezidenţiale şi de loisir în apele teritoriale spaniole. Are planuri pentru terenuri de fotbal, un parc de distracţii marin, două hoteluri de cinci stele şi blocuri de 20 de etaje, în care se va investi în jur două miliarde de euro. Pentru asta, se aduce nisip pe fundul mării, nisip cumpărat tot din Spania, din balastierele andaluze, constată gazetarii spanioli.

După ce expune elanul macro-urbanistic al zonei şi-l acuză pe ministrul de externe spaniol de pasivitate, deoarece nu a ridicat această problemă la recenta întâlnire cu premierul Gibraltarului, ziarul ABC caută să exprime plastic situaţia: Fructele arborelui pe care l-a plantat Moratinos cad toate în partea Gibraltarului. Spania nu se alege decât cu frunzele uscate.

Istoria locului

• I se spune Gibraltar după denumirea arabă Jabal-al-Tarik – Muntele lui Tarik, comandatul maur care în 711 a ocupat teritoriul stâncos.
• Spaniolii l-au cucerit în 1462 şi l-au păstrat până în 1705, când a fost ocupat de o flotă anglo-olandeză.
• După opt ani, în 1713, prin Tratatul de la Utrecht (v. pg. 78), Spania îi ceda definitiv Marii Britanii oraşul, cetatea, sistemul de apărare şi portul.
• De-a lungul timpului, teritoriul a fost în mai multe rânduri asediat de spanioli, ceea ce a făcut ca Marea Britanie să-şi păstreze aici trupe militare până în 1991.
• În secolul XX, tensiunile din zonă s-au acutizat la începutul anilor 60. Guvernul dictatorului spaniol Franco a adus chestiunea la ONU, ca diferend teritorial, cerând să se pună capăt, cităm, “situaţiei coloniale a zonei”.
• Marea Britanie a recurs atunci la ceea ce s-a considerat un a fi subterfugiu, acordând , la o cerere formulată de autorităţile locale, dreptul ţinutului la autodeterminare. Astfel, în 1967, în peninsulă, s-a organizat un referendum în urma căruia, doi ani mai târziu, Gibraltarul devenea Teritoriu britanic de peste mări, regiune cu statut special, ce nu face parte din Marea Britanie, dar care se află sub suzeranitatea coroanei. Astăzi în lume sunt 14 astfel de teritorii britanice, printre ele numărându-se şi Gibraltarul.
• Regimul franchist a reacţionat imediat închizând toate căile de comunicaţie cu Gibraltarul, gest care a lovit în spaniolii care munceau în regiunea britanică, dar mai ales în economia acesteia din urmă.
• În 1981, Charles şi prinţesa Diana anunţau că, după nuntă, îşi vor începe luna de miere cu o călătorie în Gibraltar. În semn de protest, regele şi regina Spaniei au refuzat invitaţia la eveniment.
• Traficul pietonal a fost redeschis abia în 1982, la şapte ani după moartea lui Franco, iar cel auto în 1985.
• Tot atunci, odată cu negocierile pentru intrarea Spaniei în Comunitatea Economică Europeană, cele două state au hotărât să tranşeze situaţia zonei într-un proces la Bruxelles.
• Relaţiile reci ale Spaniei cu Gibraltarul s-au menţinut însă, Madridul etichetând peninsula drept loc al spălării de bani, al evaziunii fiscale, al traficului de droguri şi de ţigări (Sunt mai mulţi “caco” - hoţi - decât “macaco” - maimuţe care populează şi care au adus celebritate locului, scria un ziar spaniol).
• În 1997, regatul iberic a propus o dublă suveranitate hispano-britanică asupra teritoriului, lucru acceptat, cel puţin verbal, de Marea Britanie.
• În replică, în 2002, teritoriul autonom a organizat un nou referendum la care 99% din populaţie a răspuns “nu” la întrebarea: Sunteţi de acord ca Marea Britanie şi Spania să-şi împartă suveranitatea asupra Gibraltarului? Marea Britanie s-a grăbit să anunţe că, în consecinţă, nu va realiza nicio înţelegere care să vină împotriva dorinţei locuitorilor Gibraltarului.
• În 2006, au început discuţii tripartite Spania -Marea Britanie – Gibraltar, în urma cărora s-au rezolvat problema pensiilor lucrătorilor spanioli care munceau în peninsulă înainte de 1969, i-a fost acordat Gibraltarului de către Spania a unui cod telefonic propriu şi chestiuni legate de fluidizarea traficului în zonă.
• Şeful statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator, cu funcţie onorifică. Gibraltarul însă este condus executiv de un prim-ministru. Maltez de origine, actualul premier se numeşte Peter Caruana şi ocupă acest post de 13 ani.

Afiş de la referendumul din 2002, prin care gibraltarenii sunt îndemnaţi să refuze dubla suzeranitate hispano-britanică. (wikipedia.org)

Evacuarea unui demonstrant care poartă un steag ce aminteşte de drapelul celei de-a doua republici spaniole (1931-1939). Spunem "aminteşte" deoarece stindardul republican are culorile plasate de sus în jos: roşu, galben, liliachiu.

Poliţiştii au lucrat limpísimo, cum se spune despre alergările cu tauri care se încheie fără victime, fără vărsare de sânge şi fără contuzii – cât se poate de curat.

După ce lucrătorii zilieri în agricultură andaluzi au ocupat mai întâi liniile ferate (pentru câteva minute) şi apoi gara María Zambrano, poliţia a blocat accesul în clădirea staţiei feroviare, o construcţie cu aspect de mall, a altor câteva sute de protestatari care voiau să intre. Cei izolaţi înăuntru s-au aşezat pe jos şi au început să-şi strige nemulţumirile legate de ajutorul de şomaj oferit de guvernul socialist al lui Zapatero, de doar 420 de euro pe lună, de persoană.

A urmat evacuarea demonstranţilor, despre care presa locală scrie că nu aveau autorizaţie pentru a se manifesta acolo. Cu fiecare s-a dus o scurtă muncă de lămurire şi cum doar puţini au fost convinşi astfel, majoritatea au fost ridicaţi unul câte unul. În general discuţiile erau amicale şi fiecare părea că avea înţelegere pentru misiunea celuilalt: poliţştii păreau să priceapă că oamenii perturbă lucrurile pentru că nu mai suportă sărăcia, iar manifestanţii, odată luaţi pe sus, acceptau că băieţii cu caschete aveau această sarcină în fişa postului. Şi unora şi altora li se părea normal ca turiştii să asiste, mai degrabă mulţumiţi, la un aşa spectacol.

Cu câteva ore înainte, un miting similar avusese loc şi în incinta aeroportului din Malaga.

Steagurile verde cu alb, care apar în fotografii, aparţin Sindicatului Andaluz al Lucrătorilor în Agricultură, organizatorul acţiunii.

Dacă nu te ţin banii pentru balcon, mai ai două opţiuni. Cursa fiind la opt dimineaţa, la 5 jumate cel târziu te înfigi într-unul dintre puţinele locuri din care publicul poate vedea bine alergarea. Te pui acolo, socializezi, dormi de-a-mpicioarelea, dar nu pleci pentru că la întoarcere mai uşor intri la rege în audienţă decât prin mulţime spre locul pe care l-ai ocupat până în urmă cu cinci minute.

Ai alternativa să stai în tribuna arenei cu coride, „Plaza de Toros”, aflată la capătul coridorului de fugă. Biletul te costă 5-6 euro, dacă te ţine să rămâi la o coadă de o oră şi mai bine, sau 10-12 euro, de la bişniţarii care abordează la tot pasul. Din tribună, cursa propriu-zisă o vezi pe nişte ecrane mari, iar în final mai prinzi hârjoneala cu taurii a câtorva zeci de fugăriţi care au apucat să intre în arenă înaintea bovinelor.

Până la urmă, poţi ajunge la concluzia că mult mai simplu este să alergi. Cel târziu la 7 şi un sfert trebuie să fii pe circuit. Dacă poliţiştii care patrulează nu te simt prea împuşcat sau prea fumat, caz în care te vor zvârli în tribună, vei fi unul dintre „mozos”, cum sunt numiţi alergătorii.

Tauri şi boi

Dar cine sunt alergătorii? Să-i numim mai întâi pe „profesionişti”. Sunt poate vreo câteva zeci de inşi care în fiecare an îşi fac fereastră în program – cei care au unul – ca să fie fugăriţi de taur. Sunt meseriaşii care nu ating animalul şi fug pe cât se poate în faţa lui. Unii au dobândit meşteşugul în familie, de la taţi, la rândul lor antrenaţi în multe curse, cam cum au moştenit deprinderi Ionuţ de la Ion Dolănescu sau Adrian Năstase de la proful lui de istorie.

Marea majoritate o reprezintă amatorii de jogging cu taurinele; nu cu struţul sau cu câinele, cum vedem în reclamele de la noi. Sunt oameni cinstiţi, sau doar beţi-cleşte, care vor să fie prin preajmă când trece alaiul cu buhaiul. Este simplu să te numeri printre ei dacă alergi pe margine şi ai grijă să nu intri înaintea vitei pe ultima sută de metri, unde nu există refugii. Căci animalul de 600 de kile n-a învăţat să circule pe-o singură bandă (nu te gândi la Piedone, vorbim de taur aici) aşa că pe acest tronson nu ai altă scăpare decât să alergi corespunzător. Odată ieşit cu bine, ai în CV-ul cu care te prezinţi fetelor o cursă la Pamplona, ceea ce nu-i puţin lucru.

În enumerarea actorilor trebuie să-i pomenim şi pe tauri, la care nu prea ne-am dat seama cât aveau nobleţe şi cât tranchilizante în mişcări. Anul trecut, gazdele s-au jurat pe onoarea lor că nu le-au dat nimic liniştitor vitelor, după ce mai multe suspiciuni fuseseră exprimate în presă.

Urmează boii. Sunt bipezii pe care-i vedem că şicanează taurul, îl trag de coadă, aleargă în zig-zag sau, dacă au căzut, încearcă să se ridice, deşi regula spune să rămâi una cu pământul cât e iureşul lângă tine. Câțiva localnici cu care am stat de vorbă i-au identificat pe turiştii americani drept cei mai de seamă dintre boi, dar dacă stai mai mult pe acolo te prinzi că neghiobia este răspândită democratic printre popoarele venite să petreacă.

În fine, ar mai fi păstorii – los pastores –, personajele îmbrăcate în verde, care mână taurii, un fel de văcari-atleţi pregătiţi pentru cursa de 825 m slalom printre machitori şi derutaţi.

Viaţă de „pamplonică”

Pe perioada festivalului, la nicio oră din zi şi din noapte şi de la niciun colţ de stradă nu lipsesc mâncarea, pileala şi costumul de „pamplonică” (aşa se alintă ei, nu e termen din argoul pedofililor). Pe ultimul îl găseşti cu o reducere de cinci euro, adică la 20-25 de euro, dacă iei la pachet toate piesele: pantalonii şi camăşa albe, eşarfa (pañuelo) şi cordonul (fajín) roşii.

Poate că românul care a apucat uniforma pe vremea lui Ceaşcă nu se grăbeşte să le cumpere, şi pe bună dreptate. Te prinzi însă cât de utile-ţi sunt când nimereşti într-o zonă în care nişte băieţi golesc sticle cu vin peste capetele mulţimii. Că de ce să bea numai ei? Cât despre băutură, paharul de vin sau berea au oarecum preţuri de Dâmboviţa, 1-2 euro, în timp ce combinaţia de vin cu cola – scrisă kalimotxo, în grafia bască a locului – se dă la ofertă de 2 litri pentru 6 euro.

Ţi-ai făcut socoteala şi te bucuri că poţi lua taurul de coarne: torni în tine de 25 de euro pe zi, mănânci de 15, te îmbraci toată săptămâna cu 20. Dar trebuie să mai mergi şi la culcare, măcar din când în când. Asta devine o problemă, dacă nu ţi-ai rezervat din timp un pat. Pamplona are două sute de mii de locuitori. Autorităţile locale spun că pe perioada fiestei vin peste 30 de mii de turişti. Prin urmare, oraşul se umple de homleşi. Se doarme pe bănci şi prin parcuri, iar burghezii, în maşini, deşi când îi vezi tescuiţi la somn câte trei patru într-un turism simţi că ţi-ar fi mai bine cu cerul, însorit au ba, deasupra capului. Problema este că nopţile de vară în Pamplona nu sunt călduroase ca cele din Costineşti, unde cu un ziar mare şi gros înveleşti toată gaşca-ta-care-nu-poate-să-stea-liniştită-nicio-clipă.

Pe de altă parte, nici parcare nu este prea simplu de găsit pentru că pe o rază de vreo trei-patru kilometri de centru nu este loc să-ţi cazezi nici maşina, dacă vii în ultimul weekend al festivalului.

Sfântul Ferment

Cursa începe la ora 8 dimineaţa, dar până atunci lumea nici nu doarme şi nici nu joacă şeptică în parcuri. De la 9 seara, se bea sinergic şi înverşunat, de parcă Guiness Book-ul pândeşte o omologare de beţivăneală în masă. Străzile centrului vechi al oraşului se umplu de lume şi în cel mult o oră ajungi să te mişti la fel de lejer ca la aprinderea becurilor din bradul de Crăciun de la Unirii. După obiceiul locului, nu apuci să stai într-un bar, ci baţi străzile cât îţi permit ambuteiajele de mulţime. Vreo zece fanfare şi câţiva toboşari, unii pricepuţi la muzică alţii doar la balamuc, fac atmosferă. Timp de 7-8 ore se bea orice altceva decât apă plată, se dansează şi se ţopăie cu energia generaţiei emo altoite pe generaţia EPO.
În tot peisajul, folosirea celor câteva zeci de veceuri pare o apucătură desuetă.

Într-un ziar local, o fată care prezintă varianta spaniolă a emisiunii Momentul Adevărului a dat un interviu în care spunea că la San Fermin numai cine nu are chef nu se cuplează. Aşa o fi, dar zicem cu mâna pe inimă că bunesele pe care le-am văzut în Pamplona sunt doar cu puţin mai multe decât cele de la cozile lui Mazăre pentru ulei şi zahăr.

Bascii din regiune profită că au musafiri din cinci continente şi plasează la tot pasul bannere cu Libertate pentru ţara bascilor, Libertate pentru prizonierii politici etc. Ba dacă te simt „guiri” – un apelativ neutru pentru străini – încearcă să-ţi explice că spaniolii sunt imigranţi şi sunt nişte hijos de puta, ceea ce nu e tocmai un alint. Apoi te roagă să faci un gest pentru salvarea limbii basce, să pronunţi un cuvânt de-al lor: „ondasun”, adică „bine”. Sunt tare mulţumiţi când te aud.

Pe lângă mesajele politice sunt și unele civice: A te combina nu înseamnă a hărțui.

La ora cinci dimineaţa, străzile încep să fie curăţate. Maşinile de salubritate intră pe traseul cursei şi reuşesc într-o oră şi ceva să-l degajeze de stratul de sticle sparte, de pahare, de bidoane de plastic şi de alte lipicioşenii.

Povestea cumetriei

În mare, se ştie cum decurg lucrurile la această sărbătoare. Pe 6 iulie, la ora 12, din balconul primăriei se lansează un „chupinazo”, racheta cu artificii care marchează începutul fiestei de San Fermin. Care sfânt Fermin s-ar fi născut la Pamplona, a trăit în secolul al III-lea, a fost misionar creştin şi episcop, a sfârşit-o decapitat la 31 de ani, iar acum, ca patron al comunităţii autonome Navarra, din care face parte şi Pamplona, este sărbătorit pe data de 7 iulie.
Pornind de aici şi de la faima adusă de scrierile lui Hemingway, de aproape șase decenii s-a consolidat un întreg festival. În cele opt zile ale chefului, între 7 si 14 iulie, au loc opt curse, câte una în fiecare dimineaţă la ora opt, în care nouă tauri sunt mânaţi pe un coridor de străzi, ticsit cu alergători voluntari. Înainte să înceapă urmărirea, poporul îi cântă lui San Fermin cerându-i să-l călăuzească şi să-l binecuvânteze. Se lansează rachetele care anunţă că taurii au liber pe străzi şi în următoarele 2 – 4 minute fuge cine poate. O altă rachetă dă de veste că taurii au ieşit de pe străzi şi au intrat în „Plaza de Toros”, iar o a patra că distracţia s-a terminat. În jurul circuitului, medicii de pe ambulanţe se mişcă repede şi îi culeg în tărgi pe răniţi. În acest sens, pentru ediția de anul trecut se folosește termenul curată pentru că a avut doar vreo cinci vătămaţi în medie pe cursă. Singurul mort a căzut de pe un zid fără să se ia în coarne cu nimeni.

Ar mai fi de spus că din 2002, organizaţia PETA (People for the Ethical Threatment of the Animals – Oamenii pentru un tratament etic aplicat animalelor) mai dă un motiv de satisfacţie turiştilor. Pe 5 iulie, membrii ong-ului organizează un „encierro” uman şi manifestează nud pe străzile Pamplonei pentru interzicerea exploatării în acest fel a taurilor. Cu toate că acţiunea lor nu convine cu totul municipalităţii, nimeni nu încearcă să le inhibe pe tinerele PETA să protesteze, atâta vreme cât acţiunea lor reprezintă o atracţie în plus.

Textul a apărut inițial în revista FHM.