În preajma comemorării lui Michael Jackson, Libertatea începe să publice articole despre artist. Îl contactează pe Mihai Tatulici, care ar fi povestit ziarului emoţia pe care a avut-o la întâlnirea cu cântăreţul, în 1992. Dar absolut toate infomaţiile din Libertatea, unele reproduse mot à mot, începând cu titlul, au apărut cu un an în urmă în Academia Caţavencu! Prin urmare, este foarte probabil, ca – la cum ştim că se procedează în presa noastră – realizatorul şi prezentatorul tv. să-l fi îndrumat pe redactorul Libertăţii către sursă (Nu am timp să discutăm acum, vezi şi tu în Academia Caţavencu din iunie, iulie anul trecut, ia din interviul pe care l-am dat acolo), de unde acesta din urmă a copiat fără să citeze. Prin furt aşadar, s-a obţinut un produs jurnalistic nul pentru că nu aduce nicio informaţie suplimentară.

Articolul apărut în Libertatea pe 21 iunie 2010

Articolul apărut în Academia Caţavencu, pe 1 iulie 2009

Cancan se lăuda pe 16 iunie 2010 că a intrat în posesia unui film incredibil etc., exprimare care sugerează capătul unui efort de investigaţie, dar mai ales exclusivitate. Bunăoară, în mod normal, nu spune nimeni că a intrat în posesia unui bilet de tramvai, deoarece este un lucru accesibil oricui, dar se poate zice astfel despre o scrisoare inedită. În cazul de faţă, filmul pe care tabloidul îl anunţă ca pe o captură extraordinară se găseşte pe Youtube din noiembrie 2009 (a doua imagine de mai jos), adică este mai la îndemână decât un bilet de transport în comun.
Şarlatania este evidentă: sugerăm că suntem ziarişti cu surse, ziarişti care se străduiesc să obţină materialele pe care le oferă cititorului. În fapt, punem subiecte nule jurnalistic pe prima pagină, stând în redacţie, fără să depunem niciun efort. Dar dacă am spune adevărul despre cum muncim şi despre cât de facil ne realizăm articolele, nu am mai putea să le pretindem oamenilor să ne acorde timp, încredere şi să ne cumpere.

Articolul din Cancan, 16 iunie 2010

Spotul este pe Youtube din noiembrie 2009

Exemplul de gogomănie este din Click. Pe primă pagină e scris: Micii au băgat-o în faliment pe Budi. În interiorul articolului, Tania Budi ar afirma: Am dat faliment că n-am vândut mici. (cu alte cuvinte, n-a vândut mici = n-a acceptat să facă o afacere meschină, n-a fost mercantilă… în locul micilor putea să fie orice lucru menţionat să sugereze o afacere demnă de dispreţ) Sunt practic două formulări care se bat cap în cap. Este ca şi cum s-ar spune că instrucţia şi cultura vor face ca ziarul Click să se închidă într-o zi, când de fapt spre acest deznodămând va duce tocmai lipsa lor, recte inepţia redactorilor.

Alte mostre de Click transmit aceeaşi idee.

Contradicţia despre durata relaţiei dintre cei doi a rămas neschimbată de la apariţia articolului. (Click, 7 iulie)

Declaraţia la care se referă articolul face parte din emisiunea Behind the Music, de la VH1. Ceea ce spune Jennifer Lopez acolo (se poate vedea la http://bit.ly/d0bjQk) nu are nicio legătură cu ceea ce se afirmă în textul din Click (6 iulie).

Conform ziarului Cancan, Gabriela Cristea se bucură că i-a murit mama, motiv pentru care i-au găsit o poză în care apare cu rochie albă.

Gabriela Cristea a râs puţin în Cancan, dar a şi plâns, în exclusivitate pentru Libertatea (vezi poza de mai jos). Mai puţin exclusivă este informaţia că Ringier deţine deopotrivă Libertatea şi 25% din Kanal D. Adică se ştie că tabloidul şi postul tv sunt colegi de multinaţională, caz în care promovarea reciprocă vine de la sine, ca bruderşaftul între şogori – deci este greu de crezut că cei de la Libertatea puteau să dea ceva rău despre colega de trust. Doar afirmaţia din josul imaginii pare scăpată de sub controlul polisemantismului: să vorbeşti de relaţii reci în preajma unui defunct nu este cea mai bună alegere de termen.
Şi dacă în primul articol fotografia nu este chiar funerară, pentru următorul s-a găsit o imagine cu Gabi Cristea uşor melancolică şi îmbrăcată în negru.

În Libertatea, Gabriela Cristea suferă că i-a murit mama.

Tot în Libertatea, rochia neagră a Gabrielei Cristea este încă un argument pentru suferinţa provocată de moartea mamei.

Pentru că Libertatea şi Cancan au căzut la un dezacord comun în ceea ce priveşte trăirile doamnei, am dat clic să ajungem la a treia sursă tabloidă. Tot în exclusivitate, aici se spune că la momentul funest prezentatoarea de televiziune încălzea babaroasele în piscină şi că n-are inímă. Din poză, e clar că femeia nu era în apele ei, acolo la bazin, dar nu ştii dacă a râs sau a plâns, că pulurile putea să le învârtă şi de relaxare şi la nervi.

În Clic, Gabriela Cristea n-are nicio rochie. Doar învârte nişte zaruri pe marginea piscinei.

De asemenea, în mai toate sporturile practicate de femei, găseşti câte o sexy-reprezentantă: sexy-voleibalista, sexy-fotbalista, sexy-gimnastele, sexy-baschetbalista, sexy-atleta. Dar de sexy-arbitra ai auzit? Pro TV îţi explică ce-i cu ea: Te fluieră în pat de nu te vezi! În fine, poţi digera formulările atâta vreme cât sumoul feminin nu devine sport de masă. Bineînţeles că în tribune sunt sexy-suportere, nu doar pirande cu bostane.

Sexy-mămicile sunt nenumărate şi ele. În general, este numită aşa orice vedetă care naşte prima oară. La următoarele naşteri, e deja o doamnă.

Intrăm într-un teritoriu mai delicat spre minat, al sexy-zoologiei, desfăşurat undeva la limita legăturilor bolnăvicioase, căci „sexy-ceva”-ul are o componentă erotică evidentă. Întâlnim, mai mult pe bloguri, sexy-căprioara, sexy-broscuţa şi sexy-văcuţa, de la Milka.

Sexy este şi Israela. A ajuns aşa după ce a venit la OTV să arate că la cei 70 de ani ai ei se iubeşte cu un voinic cu vreo 30 şi ceva de ani mai tânăr. Dupa un timp, presa a dat-o în vileag: are doar 59 de ani. I-a rămas prefixul “sexy” chiar dacă era valabil pentru o vârstă mai înaintată. În urma ei, a apărut însă porno-mamaia, pe care ulterior am remarcat-o la o petrece câmpenească PSD înfulecând mititei fără pic de erotism.

Sexy-cetăţeanca poate fi aşadar orice damă, în orice rol ar intra ea, sau, după ce am văzut sexy-fauna, orice femelă. Sunt şi sexy-masculi, dar mai puţini şi nu de ei ne ocupăm aici. Topica prin care se formează substantivul compus, dincolo de faptul ca nu e românească, are o nuanţă libidinoasă. Vrea să sugereze că femeia etichetată astfel are o predispoziţie spre împerechere. Adică sexy-mămica îşi alăptează sugaciul toată ziua, dar şi când adoarme ăla micu`, vine ta-su acasă şi iese un sexy-balamuc în toată regula.

Sexy-ceva-ul are o componentă afectivă pozitivă (adică persoana e o draguţă), dacă îl pui alături de porno-ceva („-judecatoarea” din MISA, „-profesoara”, -mamaia, pomenită mai sus, şi altele). Adesea, „porno-” ajunge o persoană  în momentul în care ziarul hotărăşte să o supună oprobriului public. Urmăreşte gazetele. Dacă vei găsi un personaj numit „sexy-cumva”, într-o tabloidă, şi, aceeaşi entitate, „porno-cumva” în alta, devine clar atunci cine este de partea sexy-vedetei şi cine îi poartă porno-sâmbetele.